„Dacă tineretul o să se ocupe, n-a să mai dispară”. Povestea lui nea Gheorghe Oprea, meșterul din Lozova care împletește coșuri din lozie

Când nea Gheorghe Oprea merge după lozie, nu mai găsește locurile pe care le știa odinioară. Șanțurile în care altădată era apă au secat, iar șesurile unde creștea lozia s-au împuținat. În pădure, spune el, copacii sunt tăiați și nu mai sunt plantați la loc.

„Dacă înainte nu puteai intra în pădure, dar amuia (acum) se învârtește mașina cu remorcă prin pădure, o taie fără să mai sădească”.

Așa începe povestea lui Gheorghe Oprea, un bărbat din Lozova, raionul Strășeni, care de aproape două decenii împletește coșuri din lozie. Meșteșugul l-a învățat după ce a ieșit la pensie. Astăzi face coșuri pentru gospodăria sa, dar și la comandă, iar unele dintre ele ajung chiar peste hotare.

Casa familiei Oprea este aproape de drumul principal al satului. În gospodărie sunt rațe și găini, o grădină cu roșii și câțiva pomi fructiferi. Aici, între treburile gospodărești, moș Gheorghe încă își găsește timp pentru lozie. O ia fir cu fir, o așează, o îndoaie și o trece peste celelalte nuiele. Mișcarea pare simplă doar pentru cine privește de la distanță.

„Peste două. Și iară peste două”, explică el, în timp ce degetele continuă să lucreze.

Lozova de la lozie 

Pentru nea Gheorghe, lozia nu este doar materia primă din care face coșuri. Ea este legată și de locul în care s-a născut.

Lozova este una dintre localitățile vechi ale Republicii Moldova. Satul este atestat documentar în anul 1420, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Documentele locale precizează însă că anul exact al apariției așezării nu este cunoscut, iar despre originea ei circulă mai multe versiuni.

Una dintre legende leagă direct numele satului de lozie. Potrivit versiunii păstrate de comunitate, primii locuitori s-ar fi oprit într-un loc unde creșteau tufe de lozie și unde se afla un izvor cu apă bună. Din lozie împleteau obiecte pentru gospodărie, iar când erau întrebați de unde sunt, spuneau: „Suntem de la lozie”. De aici ar fi venit și numele „Lozova”. Chiar și administrația locală precizează că aceasta este o legendă transmisă din generație în generație, nu o explicație istorică demonstrată. 

Gheorghe Oprea a auzit și el o poveste despre începuturile satului. În amintirea lui, satul se afla pe vechea moșie a boierului Zamfir Ralli, unul dintre boierii care au plecat în Polonia cu Petriceicu-Voda și apoi de la 1672 s-a întors în Moldova. 

„E vorba că pe acest teritoriu a venit un boier, Zamfir. Aici era multă lozie și era multă apă. Și, cu vremea, de la lozie a venit și denumirea Lozova, a satului nostru.” 

Astăzi, legătura dintre Lozova și lozie nu a rămas doar în legende. În localitate este organizat Festivalul Loziei, dedicat împletitului în lozie și altor fibre vegetale. Prima ediție a avut loc în 2019, iar festivalul a fost reluat ulterior. În 2025, la cea de-a doua ediție, Gheorghe Oprea a fost prezentat drept unul dintre meșterii locali.

Tradiția împletitului în lozie se mai păstrează și în alte localități din Republica Moldova, printre care Soroca, Rublenița, Răciula, Telenești și Manta. 

A început să împletească coșuri după pensie

„În urmă cu 17 ani am ieșit la pensie și aveam nevoie de coșuri. Aveam viță de vie în vreo trei locuri. Trebuia să mă duc să mă împrumut cu coșuri de la cineva și să le dau repede înapoi.” 

Într-o zi, trecând pe la un cumnat, l-a văzut împletind. „Eu am văzut cum face el și m-am învățat și eu oleacă (un pic). Și am început să fac pentru mine.” 

Primul coș l-a făcut împreună cu soția, Marina. Nu le-a luat o zi întreagă. „Cu ajutorul soției, în jumătate de zi.”

Marina Oprea povestește însă că ea știa să lucreze cu lozia înaintea soțului. Din tinerețe a împletit coșuri, iar când s-a apucat și soțul, l-a ajutat și l-a învățat.

„Când a primit o comandă să facă un coș mare în Italia, am ajutat și eu. Am luat lozia și am curățit-o de frunze binișor, le numărăm și îi dădeam în mână și el le făcea.” 

Lozia iubește apa

Pentru a împleti un coș, meșterul începe cu mult înainte de a lua prima nuia în mână. Mai întâi trebuie să găsească lozia. În apropierea satului se află un șanț unde încă mai crește lozie. De aici, nea Gheorghe își recoltează materialul pentru viitoarele coșuri. 

Lozia este un arbust din familia salicaceelor, înrudit cu salcia. Crește în special în zone umede — în lunci, pe lângă râuri, pâraie, șanțuri sau alte locuri unde solul păstrează suficientă umezeală. Tocmai aceste condiții explică de ce pentru meșteri apa este la fel de importantă ca materia primă.

Nea Gheorghe spune că, în trecut, în jurul Lozovei existau mai multe locuri în care lozia creștea din abundență. Astăzi, multe dintre ele au dispărut.

„Toate șesurile unde au fost lozie au secat. Înainte erau șanțurile pline cu apă, dar amuia (acum) mergi liber.” 

Pentru el, dispariția loziei nu este doar o problemă pentru meșteșugari. Este și un semn al schimbării peisajului pe care îl cunoaște de o viață.

Lozia pentru împletit se recoltează toamna, după ce își pierde frunzele și nuielele se maturizează. Meșterul spune că atunci este momentul potrivit pentru tăiere.

După recoltare, nuielele nu ajung imediat în coș. Nea Gheorghe le lasă mai întâi să se zvânte (usuce) și să se „odihnească” 3-4 zile. Pregătirea începe încă din ziua în care le taie.

Pregătirea materialului este importantă pentru ca nuielele să poată fi îndoite fără să se rupă. Apoi începe împletitul, o muncă în care fiecare nuia trebuie așezată la locul ei.

Domnul Oprea ne arată cu mâinile cum începe împletitura: „Peste două. Și iară peste două.” Mai târziu, schimbă ritmul și trece cu nuiaua peste câte una, astfel încât împletitura să fie compactă și să nu rămână goluri.

Pentru un om care privește, mișcările par repetitive. Pentru nea Gheorghe, fiecare are însă un rost. Iar cea mai importantă unealtă rămâne răbdarea.

„Răbdare trebuie la ea. Pentru că la orice pătrățel de acesta, iaca, degetele se bat de asta.” 

La ce mai sunt folosite coșurile din lozie 

În gospodăria lui moș Gheorghe, coșurile nu sunt doar obiecte decorative. Unele încă își fac treaba. Sunt folosite la strâns roșiile, ardeii, usturoiul și ceapa din grădină, la cărat frunzele sau la adunat porumbul. Unele dintre ele au fost făcute cu zeci de ani în urmă și încă se mai păstrează.

„Iaca, au și câte 30 de ani, dacă le păstrez la locul lor și nu le plouă. Totuși, le mănâncă cariile (insectele xilofage), nu-s veșnice”, spune meșterul.

Astăzi, spune el, rostul coșurilor s-a schimbat. Oamenii au la îndemână saci de polietilenă și lăzi din plastic, mai ușor de găsit și de folosit. Coșul din lozie a rămas un obiect făcut mai ales de cei care încă îi cunosc rostul și nu vor să renunțe la el.

A ajuns la lozie după 47 de ani de șofat 

Nea Gheorghe nu a început viața profesională cu lozia. Cu mult înainte să învețe să împletească, a fost șofer.

A terminat 11 clase la școala serală, muncind ziua și învățând seara. Apoi a plecat în armată, unde a stat patru ani, tocmai la Murmansk.

„Noi aveam în serviciu un vapor mare, un submarin. Eram 116 marinari. Ne duceam o lună în ocean, o lună ne învârteam pe loc și o lună veneam înapoi.” 

După armată s-a întors acasă și a intrat la Sovhoz (gospodărie agricolă de stat din fosta Uniune Sovietică), unde avea să lucreze 47 de ani ca șofer.

Ducea bani la bancă, pe contabila la raion, oameni la câmp, iar dimineața devreme transporta mulgătoarele la muncă și seara le aducea acasă.

Își amintește cum soția îl dojenea că nu-și vedea copii. „N-ai mai văzut copii să te joci cu ei”, îi spunea ea. „Când mă duceam la lucru, ei dormeau, când veneam, iară dormeau.” 

Au crescut patru copii. Astăzi familia are și patru nepoți și trei strănepoți. Copiii au plecat fiecare pe drumul său, unii la oraș, alții peste hotare.

Moș Gheorghe spune că tocmai aici vede una dintre problemele care amenință și meșteșugul pe care l-a învățat.

„Eu acum, dacă am ajuns la vârsta asta, de-amu iaca (iată) nu se știe cine să rămâie din urma noastră în gospodăria asta. Copiii nu vor să vină de la oraș sau, iaca, de la Germania.”

Munca la sat 

Astăzi, nea Oprea nu mai are programul de șofer de altădată. Munca lui se măsoară altfel: după lemnele tăiate și puse la stivă, după roșiile culese din grădină, după treburile gospodăriei și, din când în când, după câte un coș pe care îl are de făcut.

„Cu gospodărie”, răspunde simplu când îl întrebăm cu ce își ocupă zilele.

Ne arată și lemnele pe care le-a pregătit pentru următorii ani. „Iată, am avut douăzeci de metri de lemne. Le-am tăiat, le-am crăpat, le-am clădit la loc. Trei ani de zile n-am nevoie.”

„Eu socot că dacă tineretul o să se ocupe, n-a să mai dispară”

Fiica lui, care lucrează la școală de profesoară, i-a propus să organizeze un cerc pentru copii și să-i învețe meșteșugul. 

„Și eu așa și nu m-am decis. Dacă mai insista, poate că mă duceam să le arăt. Dar nu prea este interes din partea tinerilor.” 

„Iaca frații mei, niciunul nu vrea. „Veniți să vă uitați”, zic, să vă rămâie, că sunteți mai tineri și o să prelungiți.”

În jurul lui, însă, vede aceeași problemă pe care o vede și în natură: lucrurile care altădată erau obișnuite devin tot mai rare.

„Dar eu cred că o să dispară, încetul cu încetul.” 

Pentru meșter, păstrarea meșteșugului nu începe neapărat cu un atelier sau cu o expoziție. Începe mult mai simplu: cu lozia care trebuie să rămână pe lângă ape.

„De îngrijit ori de sădit mai multă lozie pe pământurile unde este apă, unde crește, și de tăiat la vreme. Dacă n-ai tăiat-o un an de zile, de-amu crește ca niște harage (pari) în sus.”

Iar dacă tinerii vor învăța să împletească, crede el, meșteșugul nu va dispărea.

„Pe viitor eu socot (consider) că, dacă tineretul o să se ocupe, meșteșugul de a împleti coșuri n-a să dispară.”

***

Material realizat de Asociația Jurnaliștilor de Mediu „Ecopresa”, în cadrul proiectului „Vocea comunităților pentru protejarea patrimoniului natural și cultural al Republicii Moldova”, implementat cu sprijinul financiar al Ministerul Culturii al Republicii Moldova.