Nălbarul, vraciul şi fierarul

206

Citind trilogia lui Sadoveanu „Fraţii Jderi”, mi-au „sărit” ochii pe frunte de curiozitate, fiindcă am găsit următoarea expresie „…să mă facă vraci şi nălbar”. Dacă aş putea discuta cu măria Sa.

Sunt sigură că mi-ar răspunde cu plăcere, fiindcă am găsit un „cu-vânt”, care te poartă prin istorie „fără-vânt”, stând numai cu dicţionarele în braţe, trilogia maestrului în faţă şi dorinţa de-a şti mai multe, despre unele, despre altele.

Aşadar, în entomologie – nălbarul – este un fluture alb şi frumos şi ca dovadă o altă denumire din popor este albiliţa pomilor. Un alt maestru al cuvântului Carl Linne, l-a numit în limba Cezarului sau cea latină – Aporia crataegi, din care apar alte întrebări, ce-o fi oare aporie, ce-o fi oare crataegi şi tot aşa. Din aceste trei cuvinte, nu va apărea o trilogie alea Sadoveanu, dar câţiva germeni din ştiinţă tot vom semăna şi ne vom bucura că unele cuvinte din limba noastră s-au învechit, dar altele s-au înnoit.

Aporia – provine din latinescul áporos şi înseamnă impassable sau pe înţelesul tuturor – de nestrăbătut; crataegi – provine din vechea greacă şi format din alte 2 cuvinte: kratos – putere, puternic + akis – spini. Botaniştii recunosc planta Crataégus – care în limba poporului nostru înţelept înseamnă păducel. Totuşi nu mă liniştesc până nu aflu de la ei în ce constă puterea păducelului: în tăria lemnului sau lungul anilor care înfloreşte, fiind renumit că trăieşte peste 300 de ani. Apoi despre lungul anilor mai medităm, dar despre tăria lemnului putem să ne confirmăm, cu o bardă ascuţită şi bine mânuită.

Până aici bine şi frumos, dar să revenim la Aporia, şi aici l-aş întreba deja pe boierul Linne: „Dumneata, măria ta, la ce te-ai referit când fluturele Aporia ai numit: florăria păducelului, prin care fluturele nu reuşeşte primăvara să pătrundă la frunziş şi să-şi lase punga cu ouă; sau ai văzut că fluturele este atât de ingenios şi iernează sus în păducel, nu oricum, dar ca omidă în 3-4 frunze împăturite, suspendate cu păienjeniş, care-i mai tare decât firul de mătase şi pe care seceta nu le usucă, îngheţul nu le subţie, ploaia nu le spală, mucegaiul nu le înmoaie, păsările nu le ciugulesc şi numai primăvara soarele le încălzesc, vântul le leagănă şi aşa nălbarul prin zăvoaie din nou zboară”.

Nu avem de unde şti de la ce Linne s-a inspirat, dar noi ştim sigur că poporul nostru întotdeauna a avut ochi buni pentru a observa frumuseţea din natură şi a da câte un nume care să-i şi laude. Nălbarul din poveste este o dovadă: are aripi mari, late, albe, catifelate, cu nervura neagră, o adevărată splendoare când pe o floare aterizează şi din ea se „nectarizează”, uneori cu polen galben se pudrează, flutură agale şi pe altă nalbă zboară.

Revenind la nălbarul lui Sadoveanu, apoi dragi „cetetori”, comod vă aşezaţi şi povestea-mi ascultaţi. Astăzi suntem mari cărturari şi ştim cu toţii ce înseamnă veterinar – doctorul de animale. Dar întrebaţi-vă pe vremea Măriei Sale Ştefan Vodă cum se numea omul care „doftorea” iepele şi harmăsarii. V-aţi prins că frumos ar fi fost să ştim limba preamăritului nostru Vodă. Drept că pe toate nu le putem şti, dar mai multe da, de aceea tare mi-a fost şi mie mirarea să aflu că nălbarul lui Sadoveanu, nimic cu fluturele nostru nu are, dar cu năzdrăvanul Catalan întocmai se potrivea. Omul care îngrijea de sănătatea hergheliei se numea chiar nălbar. Pentru început mi-a venit în gând că o fi de la planta – nalba-de-grădină, nalba-medicinală etc., că dacă este bună pentru tămăduirea bolilor omeneşti, de ce nu ar fi bună şi pentru cele cabaline-„şti”.

Colegii de la zootehnie însă, prin „indiferenţa” lor faţă de nalbă „ca bună pentru sănătatea cailor, inclusiv că nu face parte din plantele cu proprietăţi nutritive deosebite”, m-au intrigat şi mai tare. Sadoveanule, mi-am zis în mintea mea, cum ai putut cu nălbarul dumitale să mă lipseşti de liniştea dragă tuturor. Şi din nou prin dicţionare am căutat, încât vai „cetetorule”, mai inima mi-o „crăpat” despre ce am aflat. Apoi nălbar, provine din turcescul nalbant – care înseamnă fierar sau…întocmai… potcovar.

Apoi Sadoveanule Măria Ta, ingenios ai fost şi dumneata, ne-ai lăsat ca moştenire nu numai o trilogie, dar şi o duzină de cuvinte, altă dată vorbite, acum învechite. Totuşi te las pe dumneata şi merg la Ionuţ, Jderul cel mititel, care Domnia Sa Ştefan nălbar la herghelia sa îl dorea. Nici că mai bună alegere putea făcea, că tânărul singur un mânz era, bălanul Catalan tare îi plăcea şi de la bădiţa Simion meseria de nălbar cu drag şi străduinţă învăţa. A înţeles Jderul cel mititel, că un cal fără unghii potcovite, este ca un fluture cu aripile lipite.

Înainte de sfârşit, nalba-de-grădină, care de la floare până la rădăcină este numai „medicină”, fără atenţie nu o putem lăsa, fiindcă iar în limba mea se numeşte „colăcelul babei”, „mălăuţ”, „covrigel” şi poate mai altfel. Ne întrebăm, cine prima dată nalbă a numit-o, poate tot de la „potcoava” turcească, fiindcă florile sunt un pic şi albe, dar mai mult roşu diferit, iar cel mai important fructele sunt rotunde, zimţate şi de noi toţi în copilărie cu plăcere rumegate.

Felicit pe cel ce povestea „Nălbarul, vraciul şi fierarul” a „cetit”. Înseamnă că imaginar pe la Timişul boierului Jder cel Bătrân a poposit. Localitatea şi astăzi este cu numele Timişeşti din judeţul Suceava, amplasată la 10-15 km de Târgu Neamţ, la apa cu acelaşi nume – Timişeşti (de unde se aprovizionează Iaşiul cu apă potabilă). Grijile lui Vodă a aflat, colăcei” de nalba-de-grădină a mâncat, despre nălbarul-fluture a aflat. Cel mai important – despre o meserie atât de importantă s-a informat, nu contează în ce limbă din vechime s-a strigat: nălbar, fierar, potcovar, veterinar. Să recunoaştem însă, că nici o luptă cu turcii nu câştiga Măria Sa, dacă caii de luptă nu-i avea bine hrăniţi, îngrijiţi şi iscusit potcoviţi.

Autor: Asea Timuş, conferentiar universitar, Universitatea Agara de Stat din Moldova

LĂSAȚI UN MESAJ