Salcâmul – specie invazivă. Îl plantăm sau nu?

Salcâmul, atât de „iubit” pentru puieții săi ieftini, lemnul tare, viteza de creștere, polenul pentru miere etc., este specia cea mai preferată pentru plantări în Republica Moldova. Cu toate acestea, auzim tot mai des îngrijorări și nemulțumiri ale specialiștilor legate de împădurirea masivă cu acastă specie invazivă. În ce mod ne afectează ecosistemele, agricultura, biodiversitatea locală, dar și situațiile când acest copac are loc și sub soarele nostru, ne explică Petru Vinari, de la Societatea Ecologică „Biotica”, Aurel Lozan, doctor în științe biologice, și Alexandru Sainsus, cofondator ARBORETUM.LIVE.

De ce se plantează salcâm?

„Este ușor de crescut puietul. Terenurile pentru împădurire sunt preponderent degradate, și pe aceastea doar salcâmul se poate prinde, având rol de specie pionier. Crește repede și are lemn de esență tare, de aceea se preferă să fie plantat ca viitor combustibil”, ne explică Petru Vinari, expert de la Societatea Ecologică „Biotica”.

Alexandru Sainsus, cofondatorul platformei ARBORETUM.LIVE, completează: „Puieții de salcâm se formează rapid, iar deficitul de semințe nu este o problemă. Din semințele plantate primăvara, până în toamnă se pot obține puieți gata de plantare. Stejarii, în schimb, necesită 2-3 ani pentru a fi crescuți din ghindă, iar fructificarea lui abundentă are loc doar o dată la 7-10 ani, ceea ce duce la un deficit de ghindă și de puieți”.

Salcâmul are un ciclu scurt de recoltare – între 15 și 30 de ani -, ceea ce îl face o soluție practică pentru producția de lemn de foc. Stejarul, în schimb, atinge maturitatea abia după 70-80 de ani, spune Alexandru.

„Silvicultura din Republica Moldova, fiind, spre regret, preponderant concentrată pe monetizarea pădurilor, se focusează mai mult pe satisfacerea nevoilor populației pentru lemn de foc, neglijând de multe ori necesitățile în servicii ecosistemice pe care le oferă pădurile. Salcâmul poate crește pe terenuri degradate, unde stejarul nu ar putea supraviețui din cauza cerințelor sale față de soluri și condițiilor de staționare. Salcâmul are o plasticitate ecologică mult mai mare și ne poate ajuta să ameliorăm terenurile sărace. Dar este important să fie evitată plantarea salcâmului în zonele în care stejarul ar putea și ar trebui să crească. Această combinație de factori – ciclul vegetativ rapid, deficitul de ghindă, posibilitatea recoltării timpurii a lemnului și adaptabilitatea la terenuri degradate – explică de ce salcâmul câștigă în concurența cu stejarul în cazul plantările forestiere moderne din Republica Moldova”, concluzionează Sainsus.

Bun din punct de vedere economic – dăunător pentru ecosistem

Deși oferă avantaje economice, salcâmul este o specie invazivă și le poate dăuna ecosistemelor locale. Petru Vinari atrage atenția că salcâmul nu face parte din genofondul local și nu se integrează armonios în ecosistemele autohtone.

„Salcâmul, provenit din America de Nord, nu oferă aceleași beneficii ca speciile autohtone de arbori și nu intră în simbioză cu biodiversitatea locală. Are caracter invaziv și se poate răspândi pe terenurile din apropierea locului unde a fost plantat, cauzând daune culturilor agricole sau ecosistemelor silvice, preluând locul și resursele altor specii. Nu este o specie longevivă (cel puțin la noi), ceea ce indică un caracter periodic al acestei specii”, explică Petru.

Și Alexandru Sainsus, cofondatorul platformei ARBORETUM.LIVE confirmă acest impact invaziv, menționând că „salcâmul reduce biodiversitatea și afectează echilibrul natural al ecosistemelor”.

El subliniază, de asemenea, că salcâmul poate aduce un dezechilibru nutrițional prin fixarea azotului în sol, ceea ce împiedică regenerarea vegetației locale adaptate la soluri sărace în azot.

Alexandru explică, de asemenea, impactul asupra diversității speciilor locale: „Salcâmul este o specie „sterilă” din punct de vedere ecologic, pentru că nu coexistă bine cu alte specii. Prin concurența agresivă pe care o creează, elimină majoritatea plantelor native, formând păduri monoculturale, sărace în biodiversitate. Pădurile de salcâm sunt mai puțin prietenoase cu fauna, având o diversitate mult mai redusă de animale, păsări, insecte și alte viețuitoare, comparativ cu pădurile native. Prin crearea unor păduri dense și uniforme, salcâmul modifică habitatul natural, reducând diversitatea speciilor și făcând ecosistemele mai vulnerabile la schimbări climatice, boli sau alte amenințări ecologice”.

Potrivit pentru terenurile degradate 

În unele cazuri, plantarea salcâmului poate fi utilă, mai ales pentru terenurile degradate sau poluate. Petru Vinari explică: „Salcâmul se plantează în cazul terenurilor degradate (care suferă de eroziune, alunecări, pentru a stopa răspândirea fenomenului de degradare către terenurile din jur) și în cazul celor poluate (deseori, salcâmul se plantează pe terenuri folosite ca depozite de deșeuri sau pe perimetrul lor, pentru a împiedica răspândirea deșeurilor pe cale eoliană)”.

Alexandru Sainsus adaugă că salcâmul trebuie tratat ca o specie energetică destinată producției de lemn de foc, datorită ciclului său scurt de recoltare (15-30 ani).

„Aceste plantații, limitate la 20% din total, trebuie gestionate strict pentru a preveni impactul negativ asupra ecosistemelor naturale. Este util pe terenurile degradate sau erodate, unde alte specii, precum stejarul, nu pot crește. Contribuie la ameliorarea terenurilor sărace și protejarea solului datorită sistemului radicular extins și capacității de a fixa azotul în sol. Salcâmul este valoros în apicultură datorită florilor bogate în nectar – sprijină producția de miere și are o contribuție economică importantă. Deși, prin prisma preferințelor albinelor, există unele alternative mult mai interesante”, povestește Alexandru Sainsus.

El mai subliniază că: „Pe terenurile neproductive sau la marginea drumurilor, în calitate de fâșii forestiere de protecție, salcâmul poate crește biomasa fără a concura cu agricultura și poate proteja câmpurile agricole de eroziune. Dar aceste plantări trebuie să fie limitate la un maxim de 20% din totalul suprafețelor plantate (nu cum avem acum – 90%) și gestionate strict, pentru a preveni expansiunea necontrolată către fondul forestier și impactul negativ asupra ecosistemelor naturale”.

Salcâmul – preferat de apicultori. Dar există și alte soluții?

„Pe lângă faptul că tuturor ne place mierea de salcâm, producția lui meliferă este deseori supusă riscului unor factori meteorologici. În luna mai, când înflorește salcâmul, deseori putem avea ploi, vânt puternic, temperaturi joase, ceea ce are impact negativ asupra producerii de nectar din partea copacilor, dar și capacității albinelor de a recolta nectarul. Avem 1 an din 5 când culegem miere de salcâm din belșug. Totodată, există și alte alternative foarte interesante”, afirmă Alexandru Sainsus.

Potrivit lui, apicultorii pot beneficia de un mix de specii nectarifere, precum Sophora japonică, care înflorește în august și are un potențial melifer mai mare decât salcâmul. Sophora este mai rezistentă la schimbările climatice și tolerează mai bine solurile sărace și carbonatate, dar nu are comportament invaziv ca salcâmul. De asemenea, teiul oferă un potențial economic și melifer și mai mare, fiind foarte căutat pe piețele externe datorită florilor sale. După ce albinele au polenizat, putem recolta floarea de tei și căpăta astfel venit triplu. Impactul de mediu și ecosistemic al teiului este mult mai valoros, contribuind semnificativ la biodiversitate. Evodia Daniellii este campionul mondial la productivitatea de nectar, o specie care înflorește în august și oferă o producție de nectar dublă sau triplă în comparație cu salcâmul. Deși este o specie subtropicală nativă, s-a aclimatizat perfect în condițiile noastre.

Sainsus sugerează că autoritățile ar putea sprijini apicultorii prin programe de diversificare a surselor de nectar, reducând astfel dependența acestora de salcâm. „Astfel ar putea apărea noi plantații locale, care să crească baza meliferă și să scadă dependența de salcâm a apicultorilor”, spune el.

Petru Vinari, reprezentantul Societății Ecologice „Biotica”, subliniază că salcâmul va continua să fie prezent în peisajul nostru. „Nu sunt apicultor pentru a da sfaturi apicultorilor, dar le-aș sugera să ia în considerare că albina este o ființă a naturii, nu un sclav pentru om, ceea ce o face să depindă de condițiile naturale din locul în care se află”, menționează el.

Vinari accentuează că apicultorii pot solicita sprijinul statului pentru reabilitarea pășunilor și câmpiilor, creând astfel un habitat propice pentru albine: „Acolo, albinele pot extrage nectarul de la o varietate de plante, nu doar de la salcâm. Știu că unii apicultori deja cultivă diverse plante de câmp, precum Facelia, pentru a crește producția de miere”.

Speciile autohtone sunt mai bine adaptate la schimbările climatice

Aurel Lozan, doctor în științe biologice, constată că „practica omului, prin activități de testare, de dezvoltare economică, a fost să introducă specii străine în Republica Moldova. Una dintre aceste specii este salcâmul alb, ajuns în Europa în secolele XVI-XVII, iar în România – prin 1800. Astfel, această specie este prezentă în Republica Moldova de câteva secole”.

„Specia salcâmul alb este bine acceptată de către populația locală, pentru beneficiile pe care le aduce. Deci, noi am putea obține beneficii din gestionarea salcâmului. De asemenea, salcâmul este și o specie exotică, cu un caracter invaziv pronunțat”, remarcă specialistul.

Republica Moldova o rată de împădurire printre cele mai scăzute din Europa – în țările UE, media este de 37,7%, în timp ce noi avem suprafețe forestiere pe doar 11% din teritoriul național.

În contextul schimbărilor climatice, ecosistemele, inclusiv cele forestiere, se confruntă cu noi provocări. „Scenariile climatice nu sunt cele mai optimiste. Anul trecut am avut secetă. Repectiv, ecosistemele, implicit cele forestiere, se adaptează și ele, încearcă să facă față schimbărilor climatice. Și în aceast context este importantă promovarea speciilor autohtone, pentru că ele sunt mai bine adaptate la aceste schimbări – ele au memorie genetică de zeci de mii de ani, care le-a adus la starea la care sunt acum. Ele au potențial mult mai mare de a se adapta la schimbările climatice decât speciile introduse”, menționează expertul.

Lozan adaugă care sunt speciile native și potrivite pentru împădurire: „Noi avem trei specii native de stejari autohtoni, avem specii de paltin, populațiile existente de fag sunt foarte importante pentru diversitatea genetică în cadrul arealului speciei. Aceste populații ajută în principiu celelalte populații din cadrul speciei, arealului, pentru a supraviețui. Așadar, ele ne fac ecosistemele mai reziliente”.

Vezi și: Copacii cu rădăcina protejată asigură succesul plantării. Rezultatul mai multor proiecte confirmă acest fapt