Plăcinta Miresei din Tudora – o poveste care se gustă

La Tudora, pe malul Nistrului, unele povești nu se păstrează în cărți, ci în mâinile oamenilor, în cuptoarele caselor, în mesele de sărbătoare și în bucatele făcute după cum au învățat de la părinți și bunici. Plăcinta Miresei este una dintre ele. În foile ei subțiri se întâlnesc o casă cu șase oameni, o copilărie, un sat, Nistrul și o rânduială veche pe care Olga Șevcenco o duce astăzi mai Departe.

Totul începe în bucătăria Olgăi

În bucătăria Olgăi, povestea începe cu apă călduță, puțin ulei, sare și făină. Ingredientele sunt puține, dar mâinile știu ce au de făcut. „De la bunei, de la părinți. Mama, tata, acasă făceau așa plăcinte și am văzut”, spune Olga. A văzut și a ținut minte, apoi a făcut. Și, cu timpul, ceea ce a privit în copilărie a devenit pricepere.

Aluatul se frământă și se împarte în șase bucăți. Fiecare se întinde, se unge cu ulei și se așază peste celelalte. Se lasă puțin să se odihnească, apoi foile sunt întinse din nou, până devin subțiri și ușor de lucrat. În tavă începe rânduiala: foaie, unt, altă foaie, iar unt. La mijloc vine brânza pregătită cu ou și sare. Se adaugă celelalte foi, se închid marginile, iar deasupra se pune smântână amestecată cu ou. Straturi peste straturi. Foile se așază una peste alta, ca poalele unei mirese. De aici, spune povestea locului, și numele plăcintei.

Tava intră în cuptor. Din acest moment nu mai rămâne decât așteptarea. Aluatul începe să se rumenească, untul pătrunde printre foi, iar deasupra se formează crusta aceea aurie care te face să deschizi ușa cuptorului înainte de vreme.

Când plăcinta este scoasă, aburul se ridică dintre foi. Rupi prima bucată și foile se desprind una câte una. Brânza este fierbinte, crusta crocantă, iar mirosul de unt umple bucătăria.Îți plouă în Gură.

O casă cu șase oameni

Pentru Olga, plăcinta aceasta nu începe aici, dar într-o casă în care erau șase oameni: mama, tata și cei patru copii. Sâmbăta și duminica, mama cocea cartofi și plăcinte în cuptor. Se făceau sarmale, ghițman, mămăligă și alte bucate care își aveau locul lor pe masă.

La Hram, casa se schimba. Veneau rudele, masa se umplea, se vorbea, se mânca, iar după aceea oamenii ieșeau în sat, în centrul localității, la horă. Olga a crescut privind toate acestea. Nu știa atunci că, peste ani, își va aminti nu doar gustul, ci și gesturile: mâna care frământa, cuptorul deschis, plăcintele scoase una câte una și o masă la care încăpeau șase oameni și care, de sărbătoare, trebuia să facă loc și pentru cei veniți din afară.

Poate că de acolo începe și povestea unei rețete care rămâne: cineva gătește, iar un copil stă prin preajmă și privește. Nu i se explică totul. Nu i se dau cantități pe hârtie. Vede cât de subțire

 trebuie întins aluatul, cât unt se pune, cum se închide marginea. Mai târziu, când ajunge să facă singur, mâinile își amintesc. 

Satul dintre poveste și Nistru 

De la bucătăria familiei, povestea ne duce spre Tudora. Satul stă lângă Nistru, iar apa a fost dintotdeauna aproape de viața oamenilor de aici. Și despre numele satului s-a păstrat o poveste transmisă din bătrâni. Olga o știe de la cei mai în vârstă din familie: o femeie numită Tudora ar fi fost printre primii oameni ajunși pe aceste locuri și ar fi avut un mic han în apropierea unui vechi șleah moldovenesc. În jurul acelui loc s-ar fi așezat, mai târziu, urmașii ei, iar numele femeii ar fi rămas numele satului. Este povestea oamenilor.

Documentele aduc alte repere. Prima mențiune a localității cu numele actual este legată de anul 1809, iar cercetările istorice oferă mai multe explicații privind începuturile așezării. Dincolo de diferențele dintre legendă și document, Tudora rămâne un sat vechi, crescut lângă Nistru.

Iar Nistrul se simte și în bucătărie.

Peștele prins în apă ajungea pe masă prăjit, copt sau făcut plachie. Se gătea ciorbă de pește, mămăligă cu pește, iar alături de aceste bucate își aveau locul borșul cu burecheți, tăiețeii și ghițmanul. Sunt feluri de mâncare pe care oamenii le-au făcut cu ceea ce aveau aproape: pește din Nistru, produse din gospodărie, ceea ce oferea pădurea și ceea ce creștea în grădină.ț

Cinci bucate, aceeași poveste

În 2023, cinci dintre aceste preparate – Plăcinta Miresei, Ghițmanul, Rasolul de șuvai, Plachia de pește și Borșul cu burecheți – au fost înregistrate ca Specialități Tradiționale Garantate din Republica Moldova, fiind înregistrate cu succes la Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). Pentru un registru sunt cinci denumiri, iar pentru oamenii din Tudora sunt cinci feluri de mâncare pe care le-au întâlnit în casele lor.

Ghițmanul, cu aluatul și umplutura lui, duce spre cuptorul gospodăriei. Plachia duce spre Nistru. Borșul cu burecheți duce spre bucătăria de odinioară, unde astfel de bucate se făceau pentru masa familiei. Rasolul de șuvai păstrează, la rândul lui, locul peștelui în bucătăria de la Nistrul de Jos, iar Plăcinta Miresei le adună pe toate în aceeași poveste a gusturilor păstrate din casă în casă. Uneori, totul se făcea „la ochi”. Asta nu înseamnă fără măsură. Înseamnă că măsura era în mână -Câtă făină mai trebuie dacă aluatul este prea moale, cât unt încape între două foi, cât de subțire poate fi întinsă foaia fără să se rupă, când crusta este suficient de rumenă. Sunt lucruri pe care Olga Șevcenco nu le explică în formule, pur și simplu, le face.

Ce rămâne pe masă

Astăzi, bucatele acestea ies din gospodării și ajung și pe mesele celor care vin să descopere Nistrul de Jos. Sunt pregătite în pensiuni, sunt prezentate în proiecte dedicate patrimoniului alimentar și îi ajută pe cei care ajung aici să cunoască locul și altfel decât prin ceea ce văd. Olga face această legătură fără să o numească în vreun fel – întinde aluatul, pune brânza., unge foile, închide marginile. Apoi așteaptă cuptorul.

Poate că aici se vede cel mai bine drumul unei rețete: mâinile de astăzi repetă un gest pe care alte mâini l-au făcut înaintea lor. Când plăcinta este scoasă, foile sunt rumene, iar untul încă se simte printre ele. Aburul se ridică încet. Brânza este moale și fierbinte. Rupi o bucată și, pentru o clipă, bucătăria de la Tudora pare să aibă mai multe vârste deodată. Este Olga de astăzi, este mama ei, sunt cei patru copii din casa de odinioară. Este masa de Hram. Este cuptorul în care se coceau cartofii și plăcintele.Și undeva, în apropiere, este Nistrul.

Poate că acesta este lucrul pe care îl păstrează, de fapt, Plăcinta Miresei: nu doar gustul unei bucăți de aluat cu brânză, ci drumul ei de la o bucătărie la alta, de la mama la fiică, de la o masă pentru familie la masa cu oaspeți, de la copilul care privea la femeia care astăzi întinde foaia. Iar când cineva o întreabă cum se face, Olga poate să arate. Nu trebuie să scoată neapărat un caiet pentru ca povestea să înceapă din nou.

La Tudora, Plăcinta Miresei încă se coace, iar cât timp mâinile care au învățat-o mai găsesc cui să o arate, plăcinta nu rămâne doar o bucată din trecut. Ajunge, caldă, pe o altă masă și își continuă drumul.

Vezi cum are loc procesul gastronomic dar și ce tradiții se păstrează la Tudora aici.

***

Material realizat de Ecopresa / Asociația Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic, în cadrul proiectului „Vocea comunităților pentru protejarea patrimoniului natural și cultural al Republicii Moldova”, implementat cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.

Autor: Dinu Rusu