Printre stâncile de la Furceni

Când ajungi în inima Orheiului Vechi, îți scoți sufletul din lesă și îl lași să zburde. E imposibil să-l oprești până când nu vizitează și alte locuri frumoase din perimetrul rezervației cultural-naturale cu același nume. Cel puțin așa pățesc eu de fi ecare dată când iau drumul acestui canion al Răutului: vreau și colo, și dincolo, mi se pare că simultan în zeci de locuri se întâmplă lucruri interesante și eu trebuie să ajung neapărat să văd despre ce e vorba.

Numai că în această nebunie meandroasă a stâncilor rareori se întâmplă ceva ieșit din comun. Canionul stă țeapăn, Răutul susură, de undeva din înalturi se aude câte o pasăre de pradă, dinspre localități răzbate un fierestrău electric. În rest, e liniște și pace, calm și nemișcare, iar eu înțeleg că tocmai asta căutam aici: un loc în care să-mi țiuie urechile de singurătate și inima să mi se bucure de frumusețe. Așa am găsit drumul spre Furceni, un alt sat din raionul Orhei și din rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi. Puțini știu că această așezare e una de referință în cadrul rezervației: majoritatea turiștilor se înghesuie la Butuceni, ferm convinși că Orheiul Vechi nu mai are cu ce să-i surprindă. Aici e locul perfect în caz că vrei să te bucuri de Natură de unul singur fără să dai peste turiști, pentru că nu vine mai nici unul. Cu toate astea, stâncile calcaroase de pe Răut sunt la fel de spectaculoase și aici, iar căsuțele cu stâlpi din piatră cioplită îți fac ochi dulci și te îndeamnă să rătăcești pe ulicioarele întortocheate.

Primul lucru care mi-a atras atenția în acest sat a fost cimitirul situat chiar în curtea bisericii din centrul satului – o rămășiță a trecutului ce ne arată care era tehnica de organizare a spațiului rural medieval. Astăzi nu se prea respectă aceste orânduieli, dar îmi place să observ cum predecesorii noștri își așezau morții în mijlocul lor și în jurul simbolului care îi unea în viață și în moarte: biserica. Am mai văzut acest tipar în câteva localități din Republica Moldova, și toate vorbesc cu mândrie că sunt sate vechi, înfipte în pământ din vremuri apuse și că au fost martore la multe capricii ale timpului.

De altfel, satul Furceni a fost atestat documentar în 1626. Aceste cifre nu înseamnă mai nimic pentru cei care știu că aici istoria merge mai departe în trecut. Din antichitate s-au perindat multe vetre, dintre care unele n-au mai rezistat tăvălugului istoriei. În prezent știm de o cetățuie amplasată la nord-est de Furceni, pe un cap de deal împădurit de pe malul stîng al Răutului. Este vorba de așezarea fortificată Furceni-Selitra, datînd din secolele IV-III î.Hr. Istoria mai vorbește de încă una: o cetate de lemn și pământ numită Furceni-Cot, situată la un kilometru și jumătate de sat, pe malul drept al Răutului. Este interesant faptul că vatra veche a satului se afla și ea peste Răut, în direcția nord-est față de cea actuală. Situată probabil la poalele stâncilor și des inundată de Răutul care pe atunci nu era încorsetat de atâtea baraje (nici pomeneală de centrale hidroenergetice), vatra, cunoscută ca „sub Holm”, n-a avut șanse să prindă rădăcini, așa că s-a mutat pe un loc potrivit.

Chiar dacă nu stai bine cu geografia sau cu orientarea în spațiu, la Furceni n-ai nevoie de hartă și nici de ghid, pentru că vezi împrejurimile ca în palmă. De pe dealul situat chiar la intrarea în sat se vede foarte bine un șirag răsfirat alcătuit din localitățile Lazo, Piatra și Jeloboc. Spre stânga se întinde orașul Orhei, iar în dreapta, peste șirurile de roci care însoțesc albia Răutului, stau cuibărite satele Trebujeni și Butuceni. Totul în jur e piatră și apă, două elemente ce se însoțesc cale de zeci de kilometri și acceptă din când în când între ele un pod de legătură pentru cei care au treabă prin zonă. Pe toată lungimea lui, acest canion este brăzdat de patrulatere pe post de intrare în stâncă: de aici se tăia și se scotea piatra, iar oamenii din partea locului, meșteri la cioplit, dădeau viață și formă blocurilor reci de piatră. Aici, în ținutul Orheiului, așezat comod între Răut și Nistru, taina cioplitului în piatră s-a transmis de la o generație la alta ca un fel de moștenire de familie. Aproape fiecare gospodar se mândrește cu coloane de piatră care îi sprijină porțile, iar unii mai creativi și-au permis să cioplească în piatra dură tot felul de simboluri, decoruri și chiar povești care poate vor dăinui peste veacuri.

Vă invit să explorați satul Furceni și împrejurimile, să vă întovărășiți cu Răutul prin fâșiile de plopi foșnitori, să admirați soarele care se ascunde devreme după roci și lasă loc tărâmului umbrelor. Zona e frumoasă vara și spectaculoasă iarna. E primitoare în orice zi, cu simpla condiție să admirăm ce vedem, să nu lăsăm gunoaie, să luăm cu noi doar amintiri frumoase.

Silvia Ursul

Articol apărut în luna decembrie 2017, numărul 12 (310) al Revistei „NATURA”

Articol publicat în cadrul proiectului „Comunitate responsabilă – peisaj terestru conservat”, implementat de Mișcarea Ecologistă din Moldova cu suportul Programului de Granturi Mici GEF, implementat de PNUD.
Opiniile exprimate în această lucrare sunt cele ale autorului și nu angajează responsabilitatea Programului de Granturi Mici al GEF.