Păsările de la „Orheiul Vechi” (2)

Ecopresa.md este partener al Mișcării Ecologiste din Moldova în promovarea potențialului avifaunistic al Rezervației natural-culturale „Orheiul Vechi”. Urmează o serie de articole dedicate păsărilor care pot fi admirate la Orheiul Vechi. Fiți cu ochii pe ecopresa.md!

Familia bufnițelor

Printre stâncile și crăpăturile canionului de la Orheiul Vechi se ascund viețuitoare care îi pândesc cu ochi vigilenți și chiar hipnotici pe turiștii poposiți în Rezervație. Din când în când, vaietul lor profund se aude în noapte, dar foarte rar catadicsesc să se arate în fața oamenilor. Sunt scumpe la vedere pentru că, ei bine, sunt active mai mult noaptea decât ziua.
Așa cum v-ați dat seama din descrierea de mai sus, e vorba de bufnițe, acele păsări care sunt și astăzi la fel de misterioase ca în antichitate. Învăluite în superstiții nefondate, prigonite, temute, ele sunt totuși vecinii noștri pe care îi cunoaștem prea puțin. Din acest motiv, în articolul de față vom povesti pe larg despre aceste păsări foarte interesante de care suntem fascinați cu toții și pe care cu puțin succes le putem admira la rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”.

În primul rând, numele general de bufniță este dat mai multor specii de păsări din ordinul Strigiformes. Majoritatea sunt solitare și nocturne. Toate au niște sunete distinctive, care pentru oamenii simpli poate părea înspăimântător și prevestitor de rele. Ziua stau ascunse prin locuri camuflate și moțăie liniștite, iar seara ies la vânătoare, căutând mamifere mici, păsări mici, insecte și reptile. Bufnițele, la fel ca alte păsări, nu-și pot mesteca hrana, pentru că nu au dinți. Tocmai de aceea ele își înghit bucățile de pradă, fără să le mestece, iar mai târziu regurgitează bucățile de hrană nedigerabile, cum ar fi oasele, blana și penele. Hrana regurgitată este cunoscută de ornitologi sub numele de „ingluvie” – o cocoloașă care conține părțile nedigerate ale prăzii. Aceste ingluvii ajută specialiștii să identifice zonele unde bufnițele pot locui și animalele cu care se hrănesc și este foarte utilă în studiul pe teren, atunci când se caută dovezi ale prezenței anumitor specii de bufnițe. Sunetele emise de ele sunt de asemenea foarte interesante pentru cei care studiază aceste păsări. Bufnițele creează o varietate mare de sunete și vocalize. Sunetul familiar de huiduit este de obicei folosit pentru declararea teritoriului, dar pot produce și scrâșneli, urlete și alte sunete care sunt imposibil de definit.

Lipsa de grație a acestor sunete, precum și emiterea acestora în plină noapte și întuneric, i-au determinat pe oameni să considere aceste păsări drept prevestitoare de nenorociri, boli și decese. Predilecția acestor păsări pentru spațiile largi, precum hambarele, halele, depozitele părăsite, sau peșterile, grotele și scorburile copacilor din miezul pădurii, au adăugat groază la atitudinea și așa lipsită de prietenie față de aceste păsări. Imaginea lor este des folosită în filme de groază, în poze și tablouri care induc starea de spaimă, și deseori aceste păsări erau reprezentate ca simboluri în lupta binelui cu răul.
Totuși, în epoca antică aceste păsări erau venerate, fiind considerate simboluri ale înțelepciunii, pentru că vigilența lor nocturnă era asociată cu cea a intelectualilor care rămâneau treji noaptea pentru a studia. De asemenea, în mitologia greacă, o specie de bufniță, mai exact cucuveaua, apare ca simbol al zeiței Atena, zeița înțelepciunii. Despre această pasăre vom discuta în cele ce urmează, căci este una dintre cele mai bine cunoscute specii de la noi, fiind foarte răspândită și foarte comună, în special pentru că s-a adaptat traiului în așezările umane.

Cucuveaua (Athene noctua) este o bufniță de talie mică, 23–27 cm, și în engleză i se spune „little owl”, ceea ce în traducere înseamnă bufniță mică. Are un penaj cenușiu deschis sau brun pestriț. Aria ei de răspândire cuprinde zonele temperate și calde din Europa, Asia și nordul Africii. Preferă regiunile de pădure cu luminișuri, regiunile stâncoase sau ravenele abrupte, unde poate să-și facă scorburi sau găuri pentru cuibărit. Este des întâlnită și în clădiri abandonate sau adăposturi artificiale, adaptându-se fără probleme la peisajul rural și acomodându-se ușor cu oamenii.
Nu are pretenții legate de mâncare, hrănindu-se cu insecte mari, râme, rozătoare mici, păsări, șerpi mici sau șopârle. Datorită lipsei de pretenții culinare, cucuveaua se descurcă minunat cu meniul de primăvară, vară și toamnă, iar iarna se bazează pe depozitele de grăsime acumulate în corp în anotimpurile calde. Din acest motiv nu migrează în sezonul rece, putând fi văzută prin urmare tot timpul anului la noi. Totuși, o prelungire exagerată a ninsorilor și a gerului poate intensifica mortalitatea puilor din primul an și a adulților.

Deși marea majoritate a speciilor de bufnițe sunt nocturne, cucuveaua este mai degrabă crepusculară, zburând şi vânând în lumina slabă dintre noapte şi zi. Poate fi văzută și ziua, pândind din scorburi cu ochii ei de un galben pătrunzător și camuflându-se de minune în peisajul la fel de pestriț ca și penele ei. Retina cucuvelei are foarte multe celule fotosensibile cu bastonașe, ceea îi permite o excelentă vedere pe timpul nopții, și suficient de multe celule cu con pentru văzul diurn. Ele au și un auz superb, care le permite localizarea sunetelor slabe pe care le produc șoarecii cu o acuratețe de până la 99%.
Ce ne sperie cel mai mult la cucuvele este felul strident în care vocalizează. Sunetele produse de această pasăre, pe lângă faptul că par ciudate față de alte înaripate, pot rezona la câțiva kilometri într-o noapte liniștită. Cucuvelele adulte pot genera până la 20 de tipuri diferite de sunete, prin care comunică cu sexul opus sau cu congenerii.

La polul opus, ca dimensiune și amploare, se află buha mare (Bubo bubo), care este cea mai mare bufniță din Republica Moldova. Pe plan european este întrecută doar de huhurezul bărbos (Strix nebulosa), care se întâlnește mai mult în nordul continentului eurasiatic. Buha mare de la noi are o înălțime de 70 cm, însă anvergura aripilor ajunge la 170 cm, făcând din această pasăre o apariție destul de înfricoșătoare. Ea preferă să locuiască în regiunile montane, păduri de conifere, stâncării și alte arii izolate și cu acces dificil, unde își petrece viața de sedentar. Datorită faptului că se adaptează fără probleme atât la climatul cald, cât și rece, buha mare poate fi întâlnită pe aproape toată suprafața continentului eurasiatic, până la limita marcată de cercul polar de nord. Totuși, în Republica Moldova prezența acestei specii a fost înregistrată în foarte puține locuri: Nistrul de Sus, Prutul de Sus și Orheiul Vechi.
Buha mare are penajul cafeniu închis cu pete și striații, asemănător cu cel al altor rude de-ale ei, penaj care o ajută să se camufleze în peisajul general. Pe cap are două smocuri de pene care stau ridicate majoritatea timpului, și contrar opiniei generale, nu sunt urechi. Urechile sunt reprezentate de orificii, situate pe părțile laterale ale capului, și sunt acoperite de pene. Auzul este excepțional, conductele auditive fiind foarte dezvoltate. La fel ca majoritatea rudelor sale, buha mare este activă noaptea, vânând mamifere mici, în special rozătoare, sau păsări de diferite dimensiuni, reptile, amfibieni, uneori pești. De obicei înghite prada întreagă, iar resturile de hrană sunt eliminate sub formă de ingluvii.
Prin urmare, buha mare este foarte folositoare și are un rol important în rețeaua trofică a unui ecosistem. Se estimează că anual consumă 10000 de șoareci, care, dacă s-ar înmulți necontrolat, ar dăuna culturilor agricole și ar ajuta la răspândirea multor boli. Ca la orice altă pasăre de pradă, ghearele și ciocul sunt foarte puternice, având o forță de strângere și zdrobire impresionantă. Aceste dotări, alăturate dimensiunilor mari și faptului că este activă noaptea când alții dorm, au făcut ca această pasăre să nu prea aibă dușmani naturali, în afară de om, care fiind mereu înclinat spre supranatural și ocultism, i-a atribuit acestei păsări aceleași conotații negative ca și tuturor bufnițelor. Totuși, dacă este lăsată în pace, pasărea este cât se poate de inofensivă, preferând să-și facă veacul prin scorburi și peșteri și scoțând din când în când sunete prin care comunică cu semenii sau transmite tuturor limitele teritoriului ei.
Prezența acestei păsări într-o zonă ține foarte mult de disponibilitatea hranei. Acolo unde sunt populații de rozătoare, ca de exemplu șoareci sau șobolani, buha mare se instalează comod și chiar continuă să locuiască ani la rând. Așa cum este de așteptat, orice modificare a habitatului care afectează populațiile de șoareci va influența negativ și asupra acestei păsări. De aceea, eliminarea fizică a rozătoarelor, înlocuirea unei culturi agricole cu alta, ridicarea construcțiilor acolo unde altă dată erau pajiști și pășuni, creează un efect de probleme în lanț care afectează în cele din urmă și acest prădător aflat la capăt de lanț trofic. De asemenea, dacă în habitatul în care stă se înregistrează o activitate umană intensă, buha mare pleacă pentru că nu tolerează agitația umană.

Va urma.

Text: Silvia URSUL

Articol publicat în cadrul proiectului „Comunitate responsabilă – peisaj terestru conservatˮ, implementat de Mişcarea Ecologistă din Moldova cu suportul Programului de Granturi Mici GEF, implementat de PNUD.

Opiniile exprimate în această lucrare sunt cele ale autorului și nu angajează responsabilitatea Programului de Granturi Mici al GEF