Argintul viu ajunge şi în farfuria cu mâncare

Mercurul, numit colocvial argint viu, este un element chimic folosit în interiorul termometrelor, barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor, lămpilor fluorescente. Este folosit și la extracția aurului și argintului, a zincului, cuprului, plumbului, aluminiului, producția metalelor feroase reciclate (fier și oțel). Există și câteva ramuri ale industriei chimice care utilizează mercurul.

Reprezentat prin simbolul Hg (de la grecescul „hidrargyros”), mercurul se găsește în mod natural în mediul înconjurător, fiind întâlnit predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur). Mineralul cinabru a fost extras în mod continuu încă din 415 î.Hr. pentru producerea unui pigment roșu numit vermilion, iar mercurul obținut prin reacția de reducere a sulfurii de mercur era folosit ca material pentru oglinzi. Cele mai importante zăcăminte de cinabru în prezent sunt în Spania, în apropierea orașului Almaden, urmate de regiunile Hunan și Guizhou din China, Italia (Toscana), Serbia (Avala), Kârghizstan (Chauvai, Alai) și Ucraina (Donețk). Din aceste zăcăminte, mercurul continuă și astăzi să fie extras la scară industrială pentru utilizarea sa în diverse ramuri ale industriei.

În Republica Moldova lipsesc sursele naturale primare de poluare cu mercur (vulcani, geotermale) , la fel ca și activitățile industriale de extragere și prelucrare a metalelor, însă unele surse antropogene primare se fac responsabile de emisii de mercur în atmosferă, în speță extracția și utilizarea combustibililor: arderea cărbunelui; extracția, rafinarea și utilizarea țițeiului și a gazelor naturale. De asemenea, există o serie de surse antropogene secundare care vizează producția mineralelor și a materialelor cu impurități de mercur (producția cimentului, celulozei, hârtiei, varului, agregatelor ușoare, îngrășămintelor minerale).

Totodată, în Moldova pătrund multe produse de consum cu folosirea intenționată a mercurului: termometre cu mercur, comutatoare electrice și relee, surse de iluminat, baterii cu mercur, poliuretan cu catalizatori ce conțin mercur, biocide și pesticide, vopsele, produse farmaceutice, produse cosmetice și alte produse conexe, amalgame dentare, manometre și indicatoare de nivel, produse chimice și echipamente de laborator.

Potrivit Oficiului Prevenirea Poluării Mediului din cadrul Ministerului Mediului al Republicii Moldova, produsele de consum cu utilizarea intenționată a mercurului sunt responsabile de o pondere totală de 43% a emisiilor de mercur, contribuind în medie cu 69,6 kg/an la contaminarea aerului și cu 63,6 kg/an la contaminarea apei (estimare probabilă a emisiilor care ar putea fi generate de diferite sectoare). Dintre produsele cu adaos de mercur, cea mai mare pondere  o dețin termometrele (aproape 43%). Nu în ultimul rând, peștele și fructele de mare de proveniență oceanică conțin cantități mari de mercur, provenit de la emisiile atmosferice produse în urma arderii combustibililor fosili.

Mercurul din alimente
Alimentele de proveniență oceanică, în principal peștele de mare, conțin niveluri ridicate de mercur. Potrivit unui studiu al Institutului de Cercetare a Biodiversităţii din Maine (Statele Unite ale Americii), 84% din peștele din întreaga lume conţine un nivel periculos de mercur. Acest element, emis în componența unui gaz rezultat din arderea cărbunelui în termocentrale, ajunge în sol și apă prin intermediul ploii sub formă de compuși organici ai mercurului. Acestea sunt metabolizate de către bacteriile metanoice din ecosistemele acvatice și transformate în metil-mercur, un produs stabil, neurotoxic (determină modificarea funcțiilor neuronale) și teratogen (produce malformații congenitale). Metilmercurul este consumat de plantele și animalele marine, în principal moluște, crustacee și insecte acvatice, fiind transmis de la o verigă a lanțului trofic la alta. Întrucât este un element nedigerabil, mercurul se acumulează în organismele consumatoare, ajungând la concentrații ridicate în cadrul consumatorilor de vârf (prădători). În lanțurile trofice acvatice, mercurul se acumulează în peștii răpitori: ton, pește-spadă, rechin, macro regal. Aceștia pot avea în organism o concentrație de mercur de peste 10.000 de ori mai mare decât cea din mediul înconjurător. Mercurul este strâns legat de proteinele musculare din carnea de pește, acumulându-se mai mult în carne decât în ulei. Odată cu consumul acestor pești, omul ingerează concentrația de mercur. Pentru a evita acumularea unei concentrații mari, și deci pentru a preveni otrăvirea cu mercur, se recomandă să nu se consume mai mult de 340 de grame de pește pe săptămână, având grijă sa fie aleși peștii mici, cu o durată de viață scurtă sau pești fitofagi care conțin cantități mici de mercur. De asemenea, peștele de apă dulce conține mai puțin mercur decât cel de apă sărată, din acest punct de vedere fiind mai sigur pentru consum.

Întrucât țara noastră importă produse de proveniență marină, riscul contaminării cu metil-mercur în rândul populației este prezent. Potrivit lui Gheorghii Țurcanu de la Centrul Național de Sănătate Publică, Republica Moldova importă cele mai mari cantități de pește din zone unde concentrația de metil-mercur în pește este de 0,30 – 1.0 ppm sau mai mult (în condițiile în care limita admisă este de 0.95 ppm). Totodată, în Republica Moldova s-a înregistrat în perioada 2006-2015 o creștere de 26% a consumului de pește, de la 11,7 kg per capita în 2006 la 16, 4 kg per capita în 2015, însă nu se cunoaște concentrația de metil-mercur a acestor produse alimentare întrucât lipsește un control riguros la etapa de import, comercializare și consum.

Tuburile (lămpile) fluorescente conțin și ele o cantitate mică de mercur – aproximativ 5 miligrame. Mercurul este o componentă esențială a capacității unui tub fluorescent de a emite lumina; niciun alt element chimic nu s-a dovedit atât de eficient. Însă în eventualitatea situației când se sparge, un tub fluorescent eliberează mercurul sub formă de vapori care pot fi inhalați, sau sub formă de particule fine ce pot adera la materialele textile, precum carpetele sau hainele. Din acest motiv, fiecare echipament de iluminat care conține mercur, indiferent de cantitate, ar trebui manipulat ca și dispozitiv periculos și depozitat ca atare, tocmai pentru a nu se sparge. Pe lângă pericolul de spargere în casă, lămpile ce conțin mercur riscă să elibereze acest element în mediul extern în momentul când acestea sunt aruncate la coșul de gunoi menajer sau în tomberoane. Cel mai bun mod de a preveni eliberarea de mercur din iluminat este de a recicla lămpile și de a nu le introduce în fluxul de deșeuri solide. Reciclarea lămpilor ce au conținut de mercur permite recuperarea acestuia, permițându-i să fie refolosit deopotrivă cu aproape toate componentele dispozitivului de iluminat.
Amalgamul folosit în stomatologie este un material alcătuit în principal din mercur (50%), lichid la care se adaugă și o pulbere formată tot din elemente de natură metalică (argint, cupru, staniu, zinc). Acest material se folosește pentru a reface destrucțiile de la nivelul coroanelor dentare ce au rezultat în urma unor procese carioase, unul dintre marile avantaje fiind rezistența lui în timp. Pe lângă emisiile de vapori de mercur în timp ce plomba se află în gură, o sursă importantă de poluare cu vapori de mercur atât pentru medic, cât și pentru pacient este reprezentată de îndepărtarea obturațiilor vechi de amalgam. În Republica Moldova plombele dentare de amalgam nu mai sunt utilizate din anii 80, însă mercurul metalic din plombele dentare rămâne a fi a doua cea mai mare utilizare a mercurului în Uniunea Europeană.

Ce se întâmplă când mercurul pătrunde în organism?
Primele simptomele comune de contact cu o concentrație de mercur sunt: pierderea poftei de mâncare, oboseala, iritații oculare, erupții sau iritații neobișnuite pe piele, insomnie. Expunerea la cantități mici, dar într-o perioadă îndelungată de timp poate avea ca efecte afectarea creierului și a sistemului nervos, deteriorarea rinichilor și a plămânilor, pierderi de memorie, dereglarea presiunii arteriale și apariția bolilor de inimă. Femeile însărcinate se află într-o categorie aparte de risc, deoarece fătul este cel mai vulnerabil la metil-mercur. Acesta poate străbate chiar și bariera reprezentată de placentă și poate ajunge la făt, provocând diverse complicații: întârzierea mersului, dizabilități de învățare, surditate, orbire sau paralizie cerebrală pentru sugari. Cele mai multe simptome dispar de obicei atunci când se întrerupe expunerea la mercur, însă, cu toate acestea, efectele asupra creierului și sistemului nervos pot fi permanente.
Efectele contaminării cu mercur sunt resimțite și asupra florei și faunei sălbatice, deoarece cantitățile mari de mercur eliminat în atmosferă contaminează viața sălbatică, în unele locuri aceasta riscând să dispară.

Convenţia de la Minamata
Convenția și-a primit numele după orașul Minamata din Japonia, unde în perioada 1932 – 1968 a avut loc cea mai mare deversare de ape industriale poluate cu mercur. Dezastrul ecologic a cauzat mii de decese din cauza că mercurul pătrundea în organismul peștilor, care apoi erau consumați de populația locală. Astăzi, acest tratat internațional semnate de 128 de țări urmărește impunerea controlului emisiilor de mercur în atmosferă și interzicerea după anul 2020 a producţiei, importului și exportului unei întregi game de produse care conţin mercur. Statele semnatare și-au asumat angajamentul de a scoate treptat din uz produsele ce conţin mercur, fiecare țară având posibilitatea să mărească acest termen cu cinci ani de două ori. Prin urmare, statele cu o puternică industrie pe bază de mercur (termocentrale cu cărbune, incineratoare, fabrici de ciment, mine de exploatare) își pot mări termenul prevăzut până în 2030. Potrivit Oficiului pentru Prevenirea Poluării Mediului din cadrul Ministerului Mediului al Republicii Moldova, este puțin probabil ca țara noastră să recurgă la prelungirea termenului, întrucât industria din țara noastră nu include procese tehnologice cu utilizarea mercurului. Economia noastră nu se bazează pe activități de prelucrare/exploatare pe bază de mercur la scară mare.

Silvia URSUL, revista NATURA