Pădurea – fabrica de oxigen, ne ajută să ne adaptăm schimbărilor climatice

Creată de milioane de ani,  pădurea, vorba baladei, e o „gură de rai”. Ea a fost şi este un leagăn al omenirii. Toate au început de la copacul pădurii. Din lemnul acestuia omul şi-a făcut primul foc, a confecţionat arme şi unelte. Tot din bogăţia pădurii omul şi-a ridicat locuinţă. Din lemn a făcut Noe arca sa, Solomon şi-a construit templul etc. Aproape în toate basmele apare ori un duh al naturii, ori o zână a pădurii sau apelor.

Din cele mai vechi timpuri oameni doreau să-şi înveţe urmaşii să iubească natura şi să-i folosească forţele, dar totodată să aibă dragoste şi respect.  Din păcate, în pădurile măreţe de odinioară e mult zgomot de topoare şi ferăstraie mecanice. Oamenii ar trebui să înţeleagă cât de important e să fie păstraţi plămânii planetei.

Pădurea trebuie iubită or ea oferă foarte multe daruri: cea mai mare cantitate de oxigen, aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti. Totodată, ea absoarbe o cantitate impresionantă de CO2, contribuind astfel la reducerea gradului de poluare și la adaptarea noastră în procesul alarmant al schimbărilor climatice. Prin urmare, un arbore produce, în 100 de ani, o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. Este important să se ştie, mai ales că R. Moldova are foarte terenuri accidentate, că pădurea fixează solul, contribuind la stoparea alunecărilor de teren şi eroziunilor provocate de ploaie sau vânt. Conform cercetărilor, pădurile au o capacitate de retenţie şi înmagazinare în sol de circa 10.000 metri cubi pe an şi pe hectar, constituind un imens rezervor natural de apă. Pentru a produce lemn, pădurile consumă 3.000-4.000 metri cubi de apă pe an şi pe hectar, restul de 6.000-7.000 metri cubi stocându-se în sol ca rezervă şi care, prin debitul izvoarelor, menţin un regim de scurgere echilibrat şi permanent al cursurilor de apă.

Aceasta mai este un filtru natural de excepţie, apa de pe urma precipitaţilor, trecând prin straturile de muşchi şi frunze moarte devine limpede şi curată. Pădurea este un adăpost de nădejde pentru numeroase specii de plante şi animale. Se spune că o fâşie de pădure cam de 30 de metri, aflată în apropierea unei şosele, reduce intensitatea zgomotului cu 8-10 la sută.

Pădurea este considerată de unii specialişti un dispecerat al naturii, iar o personalitate marcantă a silviculturii româneşti, Marin Drăcea, spunea: „Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei din care se trage bogăţia. Iată de ce problema silvică nu e una tehnică, de specialitate, ci o problemă naţională”.

Pentru neamul nostru lemnul este simbolul veşniciei şi credinţei, vorba vine„Codru-i frate cu românul”. Biserici şi clopotniţe din lemnul pădurii, cruci şi troiţe, pluguri şi poloboace. Dar cel mai nobil e că lemnul, pădurea, codrul sunt în doinele şi baladele noastre.

E impresionant spectacolul pădurii – atâtea vieţi sunt în ea şi toate au ceva aparte, toate dau culoare minunatului tablou. Pădurea mereu spune ceva, de parcă ar fi o sală de spectacole – decor de la un verde crud până la un gri sumbru, sunete feerice – foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, mugetul animalelor, clipocitul izvoarelor etc. Pădurea poate fi confidentă şi amică, doctoriţă şi farmacistă, loc de refugiu şi revigorare. Scoarţa, mugurii, florile, ba chiar şi frunzele, seva şi răşina sunt excelente medicamente pentru trupul şi sufletul omului. Pădurea e edenul aerului curat, liniştii, miresmelor şi culorilor.

Pădurea – un imperiu al frumosului care ademeneşte pe oricine.

Autor: Dinu RUSU