Păsările de la „Orheiul Vechi” (4)

Ecopresa.md este partener al Mișcării Ecologiste din Moldova în promovarea potențialului avifaunistic al Rezervației natural-culturale „Orheiul Vechi”. Urmează o serie de articole dedicate păsărilor care pot fi admirate la Orheiul Vechi. Fiți cu ochii pe ecopresa.md!

Speciile de ciocănitori

Pe lângă canionul impozant și lunca râului Răut, Rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi” ne mai bucură și cu câteva păduri răcoroase, de unde răzbat cântecele mierlelor și ale cintezelor, uguitul turturelelor și darabana ciocănitorilor. Despre ele vom vorbi în articolul de față.

Știți cu toții aceste păsări: se cațără pe copaci și cu o preocupare absolută lovesc cu ciocul cât e ziua de lungă. Primăvara devreme, în luna martie, sunt foarte teritoriale, se fugăresc una pe alta și fac mult zgomot. Pe lângă sunetul dat de lovitul ciocului în copaci, numit în limbaj ornitologic „toboșărit”, ciocănitorile scot și un sunet strident, diferit de la o specie la alta. În acest fel, masculii își delimitează teritoriul de cuibărit.

Ciocănitorile sunt păsări monogame, iar diferența dintre femele și masculi e slab pronunțată, rezumându-se la intensitatea câtorva pete de culoare. Aceste păsări sunt de talie mică și mijlocie, cu dimensiuni între vrabie și cioară. Degetele picioarelor sunt de tip zigodactil, adaptate la cățăratul pe trunchiul arborilor. Au un cioc puternic, conic, ascuțit,care seamănă cu un fel de daltă adaptată pentru cioplit lemnul arborilor. Limba lor este cilindrică, foarte lungă, protractilă, putând fi scoasă foarte mult înainte. Această dotare permite ciocănitorilor să ajungă la insectele și larvele ascunse în galeriile săpate în lemnul arborilor. Penele cozii sunt foarte rigide și servesc la sprijinul corpului atunci când se cațără sau când scobesc scoarța arborilor. Au un colorit al penajului foarte viu, contrastant și pot zice chiar strident.
Cuibăresc în scorburi și cavități pe care și le sapă în trunchiul arborilor. Se hrănesc cu insecte, dar în afara perioadei de cuibărit consumă și fructe sau miezul unor semințe pe care le sparg cu ciocul.
Majoritatea ciocănitorilor preferă pădurile bătrâne, cu copaci vechi, găunoși, atacați de insecte. Aceste păsări se hrănesc aproape exclusiv cu insecte, restul dietei lor fiind compus din artropode, nuci și fructe. Datorită auzului lor fin, ele reușesc să depisteze dăunătorii de scoarță și cei xilofagi, indiferent de stadiul lor de dezvoltare – larvă, pupă, adult – și le distrug. Deseori, în strădaniile lor de a-și căuta mâncarea sub scoarța copacilor, sapă galerii sau scorburi pe care alte păsări din pădure le folosesc pentru cuibărit. Sunt cazuri când și mamiferele mici se adăpostesc în aceste scorburi, sau creează acolo depozite de mâncare. Din acest motiv, ciocănitorile sunt foarte utile silviculturii, nimicind un mare număr de insecte dăunătoare și creând condiții prielnice pentru existența altor organisme.
În țara noastră trăiesc 8 specii de ciocănitori, iar pe teritoriul Rezervației cultural-naturale s-a semnalat prezența a șapte din ele.

Cea mai comună și mai des întâlnită este ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus). I se spune așa pentru că este caracteristică livezilor, parcurilor şi grădinilor. Poate fi întâlnită și în păduri tinere, cu copaci nu prea groși. Este o pasăre sedentară la noi, adică stă aici tot anul. Lungimea corpului este de până la 25 cm, iar masculii și femelele nu prea se deosebesc. În general, penajului acestei păsări este o combinație de alb, negru și roșu, doar că la mascul se observă şi o pată roşie în partea din spate a creştetului capului. Este uşor de confundat cu ciocănitoarea pestriţă mare, de care se deosebeşte prin absenţa dungii negre de pe laturile gâtului până la ceafă.

Aceasta din urmă (Dendrocopos major) este o altă specie, întâlnită acolo unde sunt copaci bătrâni, conifere sau foioase. Se găsește de asemenea și în parcuri sau grădini cu copaci care le convin. Este un pic mai mare decât ciocănitoarea de grădini. Este o pasăre sedentară la noi. Se hrănește în principal cu insecte, însă iarna recurge și la semințe iarna. Ocazional, consumă și ouăle sau puii altor păsări mici pe timp de vară. Pentru a se hrăni, această pasăre parcurge în medie 4 km în aproximativ 2 ore, verificând până la 138 de copaci. Arborii mai tineri sunt controlați mai fugitiv, iar cei bătrâni sunt verificați cu mai multă atenție. Atunci când întâlnesc focare de insecte, ciocănitorile rămân în aceste locuri perioade mai îndelungate, consumând dăunătorii în toate stadiile de dezvoltare.

Dacă avem ciocănitoare pestriță mare, e logic să avem și ciocănitoare pestriță mică (Dendrocopos minor). Această pasăre trăiește și ea în păduri de foioase, parcuri și livezi, unde există arbori morți pe care să îi folosească la cuibărit. Este cea mai mică ciocănitoare de pe continentul european, având o lungime a corpului de 16 cm. Este o pasăre sedentară la noi, se hrănește cu insecte și cu larvele lor, dar consumă și nuci sau fructe de arbust în timpul iernii.
Între ciocănitoarea mică și cea mare o avem pe cea mijlocie, sau cea de stejar (Dendrocopos medius), cum i se mai spune. Așa cum îi zice și numele, această pasăre preferă pădurile de foioase, în special cele de stejar şi carpen cu arbori ajunşi la maturitate. Preferă pădurile cu o cantitate suficientă de copaci adulți și seculari, cu abundență de copaci uscați. În timpul hrănirii puilor, ea poate parcurge zilnic o distanță de 5 km în 2 ore, verificând până la 130 arbori. Se hrăneşte în special cu insecte şi larvele acestora din scoarţa arborilor, însă vara consumă şi seminţe şi fructe. Este și ea o specie sedentară.
Acum, că am terminat-o cu ciocănitorile pestrițe, e rândul ghionoaielor să fie prezentate. Pe continentul european trăiesc 3 specii de ghionoaie, iar noi avem 2 din ele: ghionoaia sură și ghionoaia verde.

Ghionoaia sură (Picus canus) este caracteristică zonelor împădurite cu foioase şi de amestec şi pădurilor din preajma râurilor şi lacurilor. Deși se numește sură, penajul ei general este de culoare verde măsliniu, doar capul fiind gri-verzui deschis. Se hrăneşte cu furnici şi larvele acestora de sub scoarţa copacilor. Uneori culege furnici şi alte insecte de pe sol, și din acest motiv își apără cu înverșunare teritoriile unde există mușuroaie de furnici. Este foarte timidă şi ascunsă în cea mai mare parte a anului, însă devine foarte activă în timpul sezonului de împerechere.
Ghionoaia verde (Picus viridis) are culoarea verde spre gălbui, cu creștetul și ceafa roșii. Se hrănește și ea cu insecte, în special cu furnici, iar în sezonul rece consumă și boabe; este întâlnită în păduri bătrâne și își face cuibul în scorburi de copaci. Ambele specii sunt sedentare la noi în țară.

Lista noastră se încheie cu cea mai ciudată ciocănitoare din Moldova: capîntortura (Jynx torquilla). I se spune așa pentru că are capacitatea uimitoare de a-și răsuci capul la 180 grade atunci când este în pericol sau simte o amenințare. Preferă și ea pădurile de foioase, în special stejar, frasin și ulm. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, capîntortura este singura specie migratoare, efectuând deplasări sezoniere din Europa și centrul Asiei spre sudul Asiei și centrul Africii, unde iernează. Se hrănește cu furnici, viermi, păianjeni, larve, fluturi pe care le capturează cu limba lipicioasă retractabilă din coronamentul copacilor, dar fără a sparge scoarța acestora, cum procedează rudele sale din familia ciocănitorilor.
Nu-i așa că-i interesantă familia ciocănitorilor?

Acum, că sunteți înarmați cu aceste cunoștințe, cu siguranță veți reuși să observați câteva din ele data viitoare când veți face drumeții prin pădurile rezervației cultural-naturale „Orheiul Vechi”!

Text: Silvia URSUL

Articol publicat în cadrul proiectului „Comunitate responsabilă – peisaj terestru conservatˮ, implementat de Mişcarea Ecologistă din Moldova cu suportul Programului de Granturi Mici GEF, implementat de PNUD.

Opiniile exprimate în această lucrare sunt cele ale autorului și nu angajează responsabilitatea Programului de Granturi Mici al GEF