Alecu Reniță: „Neamul nostru mereu a luptat pentru limbă și pentru pământ, fiindcă el le-a considerat totdeauna sfinte…”

De la primul pas şi până în prezent, umanitatea a trăit din mituri, iar pe meridianele unde ele nu existau, le-a inventat şi le-a dat viaţă şi circulaţie. În timpurile noastre dominate de circulaţia liberă a informaţiei pe Internet, miturile au luat dimensiunea tot mai extinsă a unei mitologii universale, care continuă să influenţeze tradiţiile, credinţele, superstiţiile populare, ştiinţele şi gândirea modernă. Poate că la o privire de suprafaţă, miturile şi mitologia ar ţinea mai mult de trecut, de cercetare, de arhivă, dar se observă pretutindeni, în toate neliniştile şi îngrijorările globale despre viitorul speciei umane în mileniul trei, o revenire, desigur, în alte forme şi interpretări, o revenire la acele percepţii sacre care l-au legat pe om de Soare, de Pământul Mumă, de Cer, de Ape, de Păduri, de Geneză, de Cosmos, de Credinţă, de Dumnezeu.

Apariţia, în doar câteva decenii, a ecologiei şi ecologiştilor pe scena mondială, influenţa lor asupra politicilor globale, e un argument în plus că specia umană, oricât de departe ar avansa şi evolua, nu are nici o alternativă la necesitatea vitală a păstrării naturii ca mediu de viaţă şi activitate de existenţă şi perpetuare. Omul şi-a bătut potcoave de diamant în pantofii de călător cosmic şi a plecat spre alte planete mânat de curiozitate şi curaj, dar şi de neliniştile pe care le-a luat din cuib, de pe Planeta-Mamă, de pe Terra albastră, nelinişti exprimate de omul modern că viitorul umanităţii va fi unul religios şi ecologic sau… nu va fi deloc. Înstrăinarea speciei umane de natură, degradarea de către om a ecosistemului planetar, limitează şi chiar pune în pericol perspectiva vieţii pe pământ, iar necesitatea de a supravieţui în condiţiile unui război mondial împotriva naturii ne obligă să privim deopotrivă în trecut şi viitor, pentru a găsi căile de împăcare a omului cu Natura creată de Dumnezeu. Mitologia universală, dar mai ales mitologiile naţionale, din care s-au plămădit credinţele, sufletul popoarelor şi creaţiile lor populare şi culte, pot fi de un mare ajutor în opera de apropiere a omului de casa sa veşnică – pământul matern şi planeta vieţii cu numele străvechi de Terra sau de Terra Vita.

Reîntoarcerea în mileniul trei la miturile naţionale, la tradiţiile populare, la ritualurile străvechi va deveni inevitabilă, fiindcă trecutul îndepărtat ar putea să ne facă să înţelegem mai bine de ce strămoşii noştri venerau şi se închinau Naturii-Mame, pe când omul modern, încrezut în sine, o batjocoreşte şi o lipseşte de viaţă. Cât priveşte mitologia naţională, spre surprinderea denigratorilor autohtoni şi străini, care au căutat să ne prezinte ca pe o naţiune vegetativă, absentă din istorie, constatăm că mitologia noastră face parte din mitologiile cele mai bogate şi interesante din lume, că în ordine cronologică pe pământul străvechi al Daciei s-au derulat şi sedimentat mitologiile predacă, protodacă, dacă şi daco-romană. Dacii, consideraţi de Herodot, cei mai viteji dintre traci, au lăsat în urma lor, un întreg univers spiritual, iar pământul Daciei continuă să rămână un tărâm fabulos al enigmelor şi comorilor, o carte de aur cu foarte multe file smulse sau încă nedescoperite. Dacă despre Egiptul antic, Olimpul elinic şi Roma veşnică s-au scris biblioteci întregi, am convingerea că marile surprize şi descoperiri arheologice din mileniul trei vor veni de pe pământurile legendare ale Daciei lui Zamolxis.

Pământul Mumă. În satele Basarabiei mai trăiesc martorii genocidului organizat de komunişti împotriva băştinaşilor în anii 1940-1941, 1946-1947 şi 1949. Practic în acei ani de terorism şi crimă organizată, din Basarabia au dispărut peste un milion de locuitori sau o treime din populaţie. Mărturiile oamenilor care au fost smulşi din vatra strămoşească sunt zguduitoare. Una dintre aceste mărturii are o semnificaţie deosebită: în noapte groaznică a deportărilor în masă din vara lui 1949, unii ţărani luau în fugă cu ei … un pumn de ţărână de lângă casa părintească. Mâna de ţărână, adunată şi legată într-o băsmăluţă, ca un talisman fără de preţ, a fost purtată de deportaţii basarabeni şi bucovineni pe toate întinsurile de gheaţă şi moarte ale Siberiei şi Kazahstanului. Cei care peste ani de înstrăinare forţată au revenit la baştină, au readus cu ei acasă şi mâna de ţărână, care i-a îmbărbătat şi le-a dat puteri şi credinţă în nesfârşitul drum al suferinţelor.

V-aţi întrebat din ce timpuri se trage această tradiţie atât de impresionantă?  În vara anului 1990, când pe sârma ghimpată de pe Prut s-a aşternut primul strat de rugină şi s-au deschis posibilităţi să trecem peste frontiera artificială şi să intrăm pe pământurile libere ale lui Ştefan cel Mare şi Eminescu, am avut o invitaţie de neuitat la Târgu-Neamţ, la Humuleştii lui Creangă. Ca invitaţi, eram un grup mare de intelectuali basarabeni, ne-am frământat ce cadou să le oferim autorităţilor de la Târgu-Neamţ. Să te duci în Moldova cu vinuri şi coniacuri nu impresionezi pe nimeni. Şi atunci am decis să ducem un vas, o mică amforă umplută cu… pământ basarabean. La manifestarea din centrul oraşului, când am înmânat vasul cu pământ din Basarabia, mulţimea a început să lăcrimeze şi foarte mulţi se apropiau şi atingeau ca pe sfintele moaşte vasul cu pământ de acasă.

Ce ne leagă pe noi, românii, atât de adânc de pământul strămoşesc, de unde vine tradiţia ca să ne închinăm şi fetişizăm pământul străbunilor, buneilor şi părinţilor noştri, de ce se declară nefericiţi şi neîmpliniţi cei care părăsesc pământul Patriei? Să îndrăznim să ne teleportăm în alte timpuri, să încercăm să vedem legătura sufletească, olimbicală, a strămoşilor daci cu Pământul-Mumă, să căutăm să înţelegem viziunile, credinţele, percepţiile, superstiţiile, magiile lor, care îi făceau pe daci să se închine, să iubească şi să treacă cu seninătate în ţărâna sacră a Patriei. Pentru daci, pământul trece prin trei faze de geneză mitică: o fază de creaţie cosmică sacră; o a doua de însufleţire a pământului şi a treia fază de figurare antropomorfică a pământului (faza magico-mitică). Cred că Eminescu a surprins cel mai profund faza de creaţie cosmică sacră în celebrele versuri din „Rugăciunea unui dac”: /Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, /Nici sâmburul luminii de viațã dãtãtor, /Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, /Cãci unul erau toate şi totul era una; /Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã /Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã, /Pe-atunci erai Tu singur, încât mã-ntreb în sine-mi: /Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inimi?/El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii /Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dã suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: /Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, /El este moartea morţii şi învierea vieţii! Există mai multe versiuni de facere a pământului, dar conţinutul este cam acelaşi, după cum atestăm o mulţime de legende, de la o provincie la alta, dar esenţa creaţiei cosmice nu se schimbă, chiar dacă intervin alte personaje sau fenomene.

Aşezarea temeinică şi desăvârşită a lucrurilor transpare din toate creaţiile legate de geneza pământului: munţii, dealurile, văile şi câmpiile sunt aranjate la locul lor – apele dulci se aştern pe faţa pământului în formă de fluvii, râuri, lacuri, bălţi, pâraie, izvoare şi sunt destinate oamenilor, animalelor, păsărilor, tuturor vieţuitoarelor. Pentru plante, pentru lumea vegetaţiei au fost create apele cereşti. Toate sunt văzute şi create ca un organism unic, numit de daci, Pământul-Mumă. Faza a doua, cea de însufleţire a pământului, este emanată de veneraţia dacilor faţă de Pământul-Mumă, pe care îl considerau ca pe fiinţa vie supremă. În lucrarea sa „Cultul pământului” cercetătorul Iosif S. Naghiu caracterizează elocvent relaţia vie, spirituală, mistică a dacilor cu Pământul Mumă: „Pământul, fiind viu, are toate proprietăţile inerente oricărui biotic. Concepţia folclorică despre existenţa lui e panbiotică. Cosmologia rambiotică e caracteristică oricărei filozofii populare.

Tot ce se vede, orga­nic sau anorganic, trăieşte. Pământul, pietrele, stelele etc. îşi au viaţa lor. Fiind viu pământul vorbeşte, are şi acest dar special pe care poporul îl atribuie până şi pietrelor şi animalelor. Toate lucrurile şi toate fiinţele îşi au graiul lor. Panbiotismul e urmat şi desăvârşit de ramfonism. Pământul vorbeşte [chiar şi] cu Dumnezeu”. Această credinţă nestrămutată a dacilor că Pământul-Mumă este viu şi are suflet, că El le ţine şi le duce pe toate, că de Dânsul depinde roada şi viaţa oamenilor şi a tuturor vieţuitoarelor, că din ţărână e plămădit omul trecător şi în ţărână se reîntoarce, repet, această credinţă a făcut ca dacii să venereze şi să se închine sufletului viu al Pământului-Mumă. Cum şi câtă credinţă faţă de Pământul-Mumă au reuşit urmaşii dacilor să păstreze în ultimii 50-70 de ani se poate vedea cu ochiul liber, fie când dai peste miile de gunoişti dezgustătoare, fie când întâlneşti în fiecare localitate peisaje mutilate sau distruse pentru totdeauna. În faza a treia, cea a figurării antropomorfe a Pământului Mumă ca zeitate, apar forme evoluate magico-mitice ale cultului dacilor faţă de cei morţi, faţă de părinţi şi strămoşi, faţă de maternitate şi procreare, faţă de misterul vieţii şi continuităţii ei pe pământ. În ansamblul lor, relaţiile dacilor cu Pământul-Mumă, sunt un argument incontestabil că dacă urmaşii lor s-ar comporta la fel, atunci vatra Daciei istorice ar fi cel mai frumos şi curat pământ din Europa.

Apele sacre.  În mitologiile tuturor popoarelor indo-europene apa a fost considerată substanţă primordială şi germinativă fără de care viaţa în univers şi pe pământ ar fi fost imposibilă. Protodacii şi urmaşii lor geto-dacii au avut un cult profund faţă de ape, ducându-şi viaţa între marile ape ca Dunărea, Nistrul, Bugul, Tisa, Prutul, Oltul, dar şi Marea Neagră. Cine şi-a atins văzul de Columna lui Traian din Roma a rămas surprins de un basorelief, în care este reprezentat Zeul Danubius (Dunărea), evidenţiat în mulţimea de daci de pe monumentul din inima imperiului roman. Zeul Danubius înconjurat de daci constituie un document viu şi accesibil tuturor că pentru daci fluviul Dunărea însemna o apă sfântă, iar străinii consemnau în scrierile lor, că dacii înainte de a porni la un război sau bătălie importantă se duceau şi intrau în apa Dunării pentru a avea izbândă şi a fi protejaţi. În Oedip rege Sofocle susţine că „Istrul este un fluviu purificator”, iar în opera lui Virgiliu şi în Comentariile la aceasta (ale grămăticilor Servius şi Afidus Modestus), Istrul este din nou prezentat ca un „fluviu sacru prin excelenţă pe marginea căruia tracii conspiră, se cuminecă, se jură şi abjură în vreme de pace şi de război”.

Îndeosebi Afidus Modestus în comentariile lui la opera lui Virgiliu, în secolul I. e. n., susţine că „dacii au obiceiul ca, atunci când pornesc la război, să nu se apuce de treabă înainte de a bea din Istru o gură de apă, ca pe un vin sacru, şi înainte de a jura că nu se vor întoarce la lăcaşurile lor părinteşti decât după ce vor ucide toţi duşmanii”. Strabon în Geografia menţionează că gurile Istrului sunt sfinte, adică întreaga Deltă a Dunării e sacră. Pliniu cel Bătrîn, în Istoria naturală, denumeşte braţele Deltei Dunării cu nume sacre greceşti, dintre care reţinem Hieron Stoma, actualmente braţul Sf. Gheorghe. În transpoziţia lui creştin-ortodoxă Hieron Stoma şi-a păstrat sensul iniţial popular de braţ sfânt în mitonimul braţul Sfântul Gheorghe. Tot către semnificaţii străvechi, mitice ne duce şi etimologia stabilită de acelaşi istoriograf antic Afidus Modestus, care susţine că numele de Dunăre este o formă transliterată a termenului Eridan, atribuit fluviului Po şi totodată zeului fluvial corespunzător, socotit fiul lui Oceanus şi Tethys. Schema compoziţiei termenului relevă în fond o metateză lexicală: DUN — ARE = sacrul fluviu; ERI — DAN = fluviul sacru, în care particula eri înseamnă apă, rîu, fluviu; iar den sau dun înseamnă sacru, sfânt.

Nu dispunem de mărturii sau documente scrise a cultului strămoşilor daci faţă de fluviul Nistru, frontiera de est a latinităţii şi romanităţii, dar însemnările călătorilor, istoricilor, cronicarilor şi geografilor străini ne apropie de gândul că băştinaşii de o parte şi alta a Nistrului aveau o relaţie sacră, de mare pietate faţă de apa care aducea viaţă şi bogăţie, sănătate şi roadă îmbelşugată, care servea şi ca zid de apărare naturală în calea puhoaielor de prădători asiatici. Putem chiar invoca multe din creaţiile populare, un univers folcloric moldovenesc, în care Nistrul este divinizat, este elogiat şi este cântat cu multă dragoste şi veneraţie de toţi românii din Carpaţi şi până la Cetatea Albă, la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Poate la o altă dimensiune, în Discriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir enumeră sub raport mitic Cheile Bâcului. După dânsul, aceste chei încep dincolo de Prut şi continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul unui aliniament metalic, folosită, probabil, de localnici la adunările lor sacre. Aceasta este probabil vestita Cale sacră a hiperboreilor, denumită de Herodot Exampaeos. Dimitrie Cantemir susţine că „(…) ţăranii în simplitatea lor spun că în fond construcţia din pietroaie e făcută de zmei (uriaşi), care s-au conjurat să închidă Bâcul pentru a pedepsi pe oameni.”

În final, am putea aduce exemplul ritualurilor cu apă vie, credinţa mai multor generaţii în puterea divină a apelor, rugăciunile simple şi sincere ale strămoşilor şi părinţilor noştri pentru care apa şi ploaia însemnau viaţa şi pâinea cea de toate zilele, am putea vorbi de cultul lor faţă de ape în contrast cu neglijenţa şi batjocura faţă de ape şi de natură a generaţiilor de astăzi, care nu-şi amintesc de ape de cât în ziua când le seacă fântânile sau li se usucă robinetele.

În loc de concluzii sau necesitatea reîntoarcerii la sacralitate.  Cultul strămoşilor daci faţă de natură nu poate fi rezumat numai la relaţia lor sacră cu Pământul Mumă sau cu apele sfinte de pe teritoriul Daciei. Am putea continua investigaţiile în mitologia naţională pentru a vorbi despre relaţia sacră a dacilor cu pădurea intrată în versul celebru eminescian „codrul frate cu românul”, am putea evoca cultul strămoşilor faţă de arborii consacraţi sau despre bradul cosmic, am putea să ne referim la reprezentările mitice ale vegetaţiei, cum sunt Sânzâienele şi Drăgaicele, am putea descoperi un univers întreg în medicina vegetală, cea magică şi empirică, am putea să ne delectăm cu baladele despre Păunaşul Codrilor sau poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, am putea trece şi spre un alt tărâm mitic şi fabulos cunoscut cu denumirea de zoomitologie, un adevărat bestiar arhaic, am putea desigur să vorbim despre animalele mitice care ne-au populat pământul şi care şi-au făcut loc în credinţa şi în casa noastră, dar credem că mai important decât toate acestea ar fi să înţelegem de ce strămoşii daci au avut nevoie de un cult aparte faţă de Natura Mamă, de ce s-au închinat la Soare şi la Cer, de ce au îngenunchiat în faţa Dunării şi a Nistrului, de ce sorbeau câte un căuş de apă din aceste râuri înainte de a pleca la război ca să-şi apere moşia, de ce s-au retras în Codri ca într-o cetate vegetală, în care şi-au păstrat fiinţa naţională şi credinţa în pământul strămoşesc. Oricât am fi de moderni şi de vizionari, oricât am continua să inventăm maşini atotputernice şi să pipăim cosmosul şi galacticile îndepărtate, fără o relaţie sacră pe care au avut-o strămoşii faţă de natură, mersul nostru victorios înainte este unul fără de perspectivă şi în cele din urmă este un mers în nicăieri sau direct în prăpastie. Credem că avem ce învăţa din mitologiile generate de oamenii naturii şi credem că acea relaţie sufletească pe care au avut-o strămoşii noştri faţă de soare, ape, cer, pământ, ploaie, pădure, ne-ar ajuta enorm să reîntoarcem echilibrul ecologic pierdut şi să ne regăsim într-o lume în care devenim tot mai vulnerabili şi tot mai expuşi riscului de a dispărea, sau cum zicea filosoful: „Mileniul pe care îl avem de străbătut, ori va fi un mileniu religios şi ecologic, ori nu va fi deloc.”. Strămoşii daci ne pot întinde o mână din nemurirea şi din credinţa lor faţă de Natura-Mamă, ca să credem şi noi în soare, în verdele matern şi în veşnicia noastră pe pământul sacru al vechii Dacii.

Un text de: Alecu RENIȚĂ

Bibliografie

Mircea Eliade – „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991; Hadrian Daicoviciu – „Dacii”, Editura Hyperion, Chişinău, 1991; Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română”, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987; Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.