O viață țesută în covoare. Povestea meșteriței Mariei Mazur din Ghermănești

Am găsit-o croșetând. Lucra la o față de masă cu fire subțiri, mișcate repede printre degete. Maria Mazur ne-a primit în casa mică, bătrânească, în care locuiește astăzi împreună cu soțul ei, în satul Ghermănești, raionul Telenești. Au rămas doar ei doi. Cei cinci copii au crescut, și-au întemeiat propriile familii și au plecat la casele lor.

La 70 de ani, mătușa Maria spune că lucrul de mână a însoțit-o aproape toată viața. L-a învățat în copilărie, l-a pus deoparte în anii în care și-a crescut copiii și s-a ocupat de gospodărie, iar mai târziu s-a întors la vechea pasiune. Astăzi croșetează aproape în fiecare zi și păstrează în casă covoare, țoale și cearșafuri care spun povestea unei lumi în care aproape fiecare familie avea un război de țesut.

S-a născut în satul Clișova, raionul Orhei, cu numele de fată Țibulschi. Își amintește că, în copilăria ei, țesutul covoarelor nu era un meșteșug aparte, ci o parte firească din viața de zi cu zi.

„În copilărie, așa era o tradiție la părinții mei, toți țeseau la covor”, povestește ea.

Iarna, casa părintească devenea un adevărat atelier. Munca începea înainte să răsară soarele. Copiii se trezeau la ora patru dimineața, deși peste câteva ore trebuiau să fie la școală.

„Ne ieșea patru-cinci covoare pe iarnă. Ne sculam la ora patru, măcar că ne duceam la școală. Ne scula ca să facem vreo două mutături și să se ducă pânza mai repede sus, să schimbe alt covor.”

Nu doar femeile țeseau. În familia lor lucrau cu toții, iar războiul de țesut făcea parte din casă la fel de firesc cum astăzi fac parte frigiderul sau televizorul.

Mai târziu, mătușa Maria a învățat meseria de croitoreasă la Orhei. La 20 de ani s-a căsătorit și s-a mutat în Ghermănești. Spune că atunci a început o altă viață, cu muncă în gospodărie, copii și animale.

Într-un album păstrat cu grijă ne arată fotografiile alb-negru de la nuntă. Rochia pe care a purtat-o atunci a fost cusută chiar de colegele ei de la locul de muncă. Pe vremuri, își amintește doamna Maria, nunțile țineau trei zile.

O casă plină de zestre

Din casa în care locuiește acum ne conduce în cea în care și-a crescut copiii. Acolo, într-o cameră luminoasă, este întins pe podea un covor mare, negru, țesut la război. Are franjuri și flori în nuanțe de bordo, roz, galben și cărămiziu.

Scoate apoi dintr-un dulap un teanc întreg de covorașe croșetate. Unele sunt pentru scaune, altele pentru podea.

Mai apoi ne arată zestre ei de fată mare. Cearșafuri țesute, țoale și un ogheal. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de atunci.

„Numai când vin musafirii dau oghealul la bătaie”, spune râzând.

Într-un covor era mai multă muncă decât își imaginează mulți astăzi

Pe atunci nici războiul de țesut nu exista în fiecare gospodărie.

„Ședeau în rând. Dacă se făcea un covor, trebuia să stai în rând la stanoc. Nu toți îl aveau în casă. Părinții mei au avut. Dacă aveau fete, aveau și stanoc.”

Pentru mătușa Maria, fiecare covor spune și povestea unei munci care începea cu mult înainte de a ajunge firul pe războiul de țesut.

Lâna venea de la oile din gospodărie.

„Tundeau oile, opărea lâna, o scărmăna, o dădea la pale, o torșe, o boia. Și pe urmă făcea covor. Iată cum se lucrează covorul moldovenesc.”

Vopsitul lânii era aproape un eveniment al satului. Când venea boiejdița (așa se numea persoana care vopsea lâna), gospodinele se adunau în mahala cu mănunchiurile de lână pregătite pentru vopsit. Fiecare își însemna lâna, ca să o poată recunoaște după ce era scoasă din ceaun.

„Trebuia mai multe culori: verde, cafeniu, albastru… le puneau în ceaunele cele mari, făceau focul și boiau lâna. Apoi o scoteau și o puneau pe gard să se zvânte. Pe urmă o duceau acasă, o uscau, o depănau, făceau ghemul. Era mult de lucru.”

Nici întreținerea covoarelor nu era simplă. Meșterița spune că acestea nu se spălau aproape niciodată. Vara erau scoase la aer și la soare, pentru a nu fi atacate de molii.

„Dar de spălat, nu le spălau. Greu de spălat. Unde să speli un covor? El are vreo 15 kilograme uscat și, pe deasupra, se mai luau și culorile din el, nu se mai păstrau atât de frumoase. Acum au apărut și granturile (robinetele), este Karcher, este șlang (furtun), dar atunci aduceam apă de la fântână, cu căldărușa. Țoalele mai mici le puteam spăla mai ușor.”

Când nimic nu se arunca

Pe lângă covoarele din lână, în casa mătușii Mariei se găsesc și covorașe făcute din haine. Unele sunt așezate pe podea, altele stau împăturite peste celelalte țesături din zestre. Privite de aproape, poți recunoaște fâșii de stofă, bumbac sau tricot, transformate în modele colorate.

În gospodăriile de altădată, aproape nimic nu ajungea la gunoi. Hainele purtate ani la rând erau desfăcute, tăiate în fâșii și primeau o nouă viață.

„Pe atunci hainele nu se aruncau. Le strângeam, le tăiam și țeseam țoale de cordică. Erau moi și le așezam pe podea. Erau mai multe feluri: țol de fertilă, țol de cordică și țol de lână. Țolul de lână era considerat cel mai de preț, îl aveau ca pe un lucru sfânt. Țolul de cordică și cel de fertilă erau folosite zi de zi.”

Și pereții caselor arătau altfel.

„Înainte spuneau păretare prin casa mare (covoare care se puneau pe perete). Dar acum se pun oboi (tapete) și s-au terminat părătarele.”

Când covorul a coborât de pe perete

Doamna Maria spune că schimbarea a început odată cu anii ’90. Atunci au apărut covoarele persane, considerate moderne și greu de găsit.

„Trebuia să șezi în rând ca să cumperi un covor, să-l ai. Toată lumea avea și tu să n-ai. Tu ai de acestea, moldovenești, parcă îți părea că nu ești gospodină.”

Încet, covorul moldovenesc a început să dispară din case. Astăzi, spune ea, nici locul lui nu mai este același.

„Amu nu le place la nimeni covoarele pe perete. Am ajuns să le așternem pe jos.”

Replica este urmată de o întâmplare care o face să râdă și astăzi. Fiul ei a renovat casa și i-a spus că vrea să întindă unul dintre covoarele vechi pe podea.

„Eu i-am spus: „Doamne ferește să-l așterni! Numai cum îl așterni, eu vin și-l destern.”  Da el zice: „Lasă că aștept când te duci de acasă și eu tot îl aștern.”

Pentru generația mătușii Mariei, covorul era făcut să stea pe perete, la loc de cinste. Pentru copiii ei, este un obiect care poate fi folosit.

Aceeași piesă, două feluri diferite de a-i înțelege valoarea.

Tradiția care se pierde odată cu satul

Meșterița spune că astăzi aproape nimeni nu mai cumpără covoare țesute manual. A avut câteva la comandă, însă cele mai multe ori covorașele pe care le croșetează ajung în dar. Le oferă rudelor sau de pomenire, la Blajini.

„Am făcut și la zacaz (comandă) vreo câteva. Iaca la Blajini, când mă duc, dau câte vreo două pentru tabureci (scaun mic) și le pare bine. Sunt frumoase și mă slăvesc. „Ești atât de bravo. Cum de ai puteri să faci așa ceva?”

La întrebarea dacă generația tânără este interesată de meșteșug, ea spune următoarele: „din păcate, din tineret nu prea bat la meșteșugăritul nostru pe care îl știm din copilărie. Pleacă din sat și dispare încetișor tradiția moldovenească.”

Grădina și capra Mașa

În curtea casei, însă, viața merge mai departe.

Gospodina ne arată grădina în care au început să se coacă roșiile și castraveții. În ogradă aleargă rățuște mici, o găină își adună puii, iar de după gard apare curioasă capra Mașa.

Printre toate acestea, Maria își găsește timp și pentru croșetat. Spune că internetul a ajutat-o să redescopere lucrul de mână și să găsească modele mai interesante.

„Mă uitam pe internet. Azi oleacă, mâine oleacă… și m-a atras.”

La plecare, mătușa Maria ne-a invitat la masă. Din beci soțul ei a adus un compot rece de vișine, iar ea a scos niște plăcinte cu brânză și mărar.

Cum încearcă autoritățile să păstreze tradițiile

În comuna Suhuluceni, din care face parte și satul Ghermănești, autoritățile locale încearcă să păstreze vii meșteșugurile și patrimoniul cultural.

Primarul comunei, Iacob Stegărescu, spune că în prezent sunt renovate casele de cultură din Suhuluceni și Ghermănești, astfel încât ansamblurile și meșterii locali să beneficieze de condiții mai bune pentru activitate.

„Sperăm ca membrii colectivelor care activează în casa de cultură să aibă posibilitate de a activa într-adevăr în niște condiții mai bune și să avem niște rezultate frumoase, nu numai în Republica Moldova, dar și peste hotarele ei”, spune Stegărescu.

Primarul mai povestește că gimnaziul din Suhuluceni are un birou numit muzeu, unde copiii, pedagogii și oamenii din sat care au câte un lucru vechi, pe care îl consideră de valoare, îl donează, ca pe viitor să fie expus.

Invitație la Festivalul „Școală Veche – Timpuri Noi”

La data de 1 august, Suhuluceniul, împreună cu localitățile învecinate – Coropceni, Clișova, Ciocîlteni, va fi gazda celei de-a treia ediție a evenimentului comunitar „Școală Veche – Timpuri Noi”.

„Invităm absolut toți locuitorii cu expoziții de valoare pentru noi și pentru ei, ca să-i promovăm și să arătăm lumii întregi că, într-adevăr, sunt persoane care au o bogăție foarte mare, nu numai ca valoare bănească, dar și o valoare inspirată de la strămoși”, spune primarul Iacob Stegărescu.

Evenimentul desfășurat de Asociația Jurnaliștilor de Mediu promovează legătura dintre patrimoniul natural și cultural, fiind organizat în contextul inițiativelor comunitare dedicate renașterii văii Molovateț – un spațiu natural valoros pentru locuitorii din regiune.