Majoritatea celor cu care am stat de vorbă sunt conștienți de secetă și de efectele acesteia. „Eu pot menționa numai următorul lucru: că ceea ce se întâmplă acum foarte tare afectează atât economia, cât și agricultura Moldovei”, ne spune Svetoslav, 25 de ani.

Unii dintre respondenți, în special cei care trăiesc în mediul rural, au putut observa consecințele secetei cu proprii ochii: „Noi suntem o familie de la țară, chiar peste deal de noi este pădurea, care e foarte, foarte uscată. Râurile sunt și ele secate, li se vede fundul deja...”, afirmă Cristina, 30 de ani.

Am întâlnit, însă, și persoane care nu sunt la temă vizavi de secetă și nu se sfiesc să ascundă asta: „Sincer să vă zic, nu sunt informat deloc. Poate pentru că-s adolescent și am 17 ani, dar serios, nu știu nimic”, mărturisește Franz, 17 ani.

La capitolul „cauze ale secetei”, diapazonul de răspunsuri pe care le-am primit a fost unul destul de bogat. Părintele Anatolie, 53 de ani, de pildă, ne-a explicat lucrurile din perspectivă divină: „Seceta este mânia lui Dumnezeu. La Dumnezeu, apa nu scade niciodată, doar omul necredincios se teme de umbra lui. La Dumnezeu sunt toate”.

În asentimentul lui este și Cristina, 30 de ani: „Asta numai de la Dumnezeu poate să fie. De la cine poate să fie? Nu plouă, nu este apă. Nu poate să dea cineva apă: «vreți apă – luați apă, nu vrem, – nu vă dăm». Asta-i...fiziologic”.

Alții, în schimb, vin cu o abordare mai pragmatică a problemei: „Posibil că din cauza războiului nu ne plouă ca lumea. Ei [forțele militare, n.r.] pun o mică încărcătură nucleară, ca să le dea putere la rachete. Nu dă voie la nori să se acumuleze, e perturbată atmosfera, deci ceva se întâmplă”, declară Ion, 73 de ani.

Laitmotivul războiului din Ucraina îl regăsim și în discuția cu Svetoslav, 25 de ani, care face referire și la construcția de hidrocentrale pe Nistru în Ucraina: „Din câte am înțeles, a avut loc acordarea ajutorului financiar pentru a construi un fel de hidrocentrală, datorită căreia nivelul apelor scade în râul Nistru. Respectiv, deja seceta și timpul pe care îl avem...se schimbă clima”.

Fără excepție, toată lumea cu care am stat de vorbă militează pentru folosirea cu economie a apei și a altor resurse, împărtășind propriul exemplu în acest sens: „Sigur, toți trebuie să facem economie! Nu numai la apă, ci și la energie, la toate cele. Nu putem să lăsăm apa curgând când nu ne trebuie, să ne jucăm sau mai știu eu ce să facem”, menționează Cristina, 30 de ani.

De aceeași părere este și Ion, 73 de ani, care subliniază importanța consumului responsabil al resurselor de apă chiar și în absența secetei: „Apa e viață și ea trebuie crutață, păstrată. Chiar și când anul e bun, ploios, asta nu înseamnă că trebuie să facem risipă de apă. Pentru a spăla 2-3 farfurii, nu trebuie de cheltuit o căldare de apă. Trebuie de economisit”.

Alți respondenți se arată mai optimiști cu privire la obiceiurile de consum ale compatrioților: „Noi ne stăruim să cheltuim mai puțină apă. Noi suntem 2, și-așa puțin cheltuim. Eu nu cred că la noi oamenii sunt așa, să dea drumul la robinet și să lase apa să curgă...nu”, consideră Ludmila, 61 de ani.

Nu puteam încheia acest vox fără să punem punctul pe „i”, discutând despre soluții: cum văd oamenii ieșirea dintr-o astfel de secetă extremă și cum putem să o evităm pe viitor?

Ion, 73 de ani, consideră că scăparea noastră este în plantarea de păduri, pentru a reface fondul forestier al țării, cel știrbit de-a lungul veacurilor: „Trebuie de plantat păduri, peste tot unde e posibil – terenuri accidentate, unde sunt râpe, unde nu se poate de făcut agricultură. Până la 1812, la noi erau 65% de păduri naturale, în care creșteau stejarul, frasinul, diferite specii. Acum am rămas cu 11% de păduri, deci singur omul și-a făcut-o cu mâna lui”.

Pe de altă parte, Svetoslav, 25 de ani, pune responsabilitatea în seama autorităților, ca reprezentanți ai cetățenilor: „Trebuie să fie întreprinse ceva măsuri, pentru asta avem parlamentul, pentru asta avem guvernul – ca să vină cu soluții. Nu degeaba poporul a votat”.

Unii dintre respondenți, precum Cristina, 30 de ani, dau dovadă de stoicism, acceptând starea lucrurilor așa cum ele vin și sperând la mai bine: „Ce soluții...nu m-am gândit la soluții! Mergem și noi așa cum este, încet-încet, și așteptăm să fie bine. SPERĂM să fie bine – nu așteptăm, dar sperăm să fie ceva bine”.

Nimeni, însă, nu e mai împăcat cu starea lucrurilor și mai încrezător în viitor decât părintele Anatolie, 53 de ani, cu ale cărui cuvinte vă lăsăm pe final: „Dragii mei, noi cu mintea noastră, ca oameni, nu putem cuprinde lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne facem griji, până când – Dumnezeu are grijă de noi”.