Eu am ales să trăiesc aici, în Cociula, acum doi ani, însă cunosc Moldova deja de 8 ani și jumătate.

În 2014, într-un stagiu Erasmus în România, am întâlnit-o pe Alina din Republica Moldova, iar curiozitatea și inima mi-au dat dorință să merg mai departe cu ea.

În 2018, împreună cu Alina, am făcut aici [la Cociulia, n.a.] un proiect de călătorie solidară, despre jocuri de societate și cărți. La finalul proiectului, pentru Alina a apărut o oportunitate profesională aici, în Moldova, care ar fi fost greu de găsit în Franța, așa că am decis „ok, mergem să trăim în Moldova”.

Așa a început proiectul nostru de a trăi aici, al Alinei de a investi în dezvoltarea durabilă în satul ei, iar al meu, de a-mi găsi încetișor locul în societatea moldovenească.

A fost nevoie de timp, în jur de un an, până să îmi găsesc comunitatea. Dar acum am găsit-o și nu mai vreau să plec înapoi în Franța, vă spun sincer!

Atât pentru mine, cât și pentru Alina, era clar că o să trăim la sat și că ne e mult mai bine aici, din mai multe puncte de vedere. Eu m-am născut la sat, am trăit la sat când eram copil, așa că nu e ceva străin pentru mine.

Era important pentru mine și Alina să avem locul nostru, casa noastră, iar pentru mine personal, era foarte important din punct de vedere moral ca această casă să fie cât mai aproape de idealul meu.

Am început să desenez, să-mi imaginez casa foarte mult, iar Alina m-a lăsat destul de liber și are încredere în ce fac. După asta, am căutat un proiectant care să poată să lucreze pe ideea aceasta, de casă ecologică, din punct de vedere al materialelor folosite. Am găsit o astfel de persoană, un arhitect pasionat de case ecologice, cu care am conlucrat.

Iarna trecută am descoperit o firmă tânără din Comrat care propune case din panouri umplute cu paie. Când i-am găsit, am spus „hai, mă bucur!”, căci până atunci planul era să-mi fac casă din cărămizi, dar mereu eram cu visul ăsta, să fie din paie. Iar pentru acoperiș, am ales stuful, pentru că este un material care se găsește din abundență în Moldova.

Pentru mine, era clar că materialele acestea sunt foarte potrivite pentru Moldova și pentru o casă. Moldova este o țară agrară, care are paie și stuf în cantități foarte mari, ceea ce înseamnă mai puțin transport, deci mai puțină poluare și mai puțini bani. În plus, o casă din materiale naturale consumă de patru ori mai puțină energie decât o casă convențională. O casă de 120 m2 consumă echivalentul a patru tururi în jurul lumii cu mașina, pe când o casă din materiale naturale – un sigur tur.

Asociația Obștească „Rădăcini Solidare” a fost creată în 2018, după ideea mea și a soției mele.

Primul nostru proiect a fost unul comunitar - un parc de joacă pentru copii, pentru că asta era dorința lor, a cetățenilor care s-au implicat. După asta, a urmat un proiect educativ, pentru a ajuta tinerii să activeze în comunitatea lor, apoi un proiect GIZ, de renovare și conectare la căldură a Casei de Cultură.

Cred că „Rădăcini Solidare” este recunoscută acum în regiune, deoarece Alina a implementat proiecte foarte mari cu organizația și a creat chiar și un GAL - un Grup de Acțiune Locală.

Dificultatea constă mereu în atragerea de membri. O asociație în mediul rural tot e ceva neobișnuit, așa că oamenii nu prea vin singuri să se intereseze ori să pună întrebări.

Când am venit aici, tot încercam să-mi găsesc locul meu și ce pot eu să fac în comunitatea asta rurală. Am observat că nu exista în sat niciun centru de tineret.

Era activă doar Casa de Cultură, ceea ce deja e bine, dar nu era un loc unde ei [tinerii, n.a.] să poată să pornească o inițiativă care pentru ei are sens, care e pentru ei importantă, care e a lor. Așa că a fost oportunitatea asta, să creez un centru de tineret.

Am avut un grup nu prea mare, de 8-10 tineri, dar care a fost super-implicat. Am fost susținut de autoritățile locale, dar și de comunitate prin donații, pentru ca proiectul tinerilor de a instala urne în spațiul public să se realizeze cu succes.

Ei [tinerii, n.a.] sunt super-fericiți și mândri de ce au făcut, iar pentru mine asta e cel mai important: să-i ajut să aibă încredere în ei și că ei sunt capabili să facă lucruri.

Văd că oamenii chiar aruncă gunoi în urnele acestea și cel mai frumos e că primăria se ocupă de gestionarea și curățarea urnelor. Mai mult, în ziua de azi, centrul de tineret încă lucrează. Acum se ocupă de el bibliotecara din sat, dar e compus din și mai mulți tineri super-entuziasmați și motivați, care se adună de două ori pe săptămână.

În 2020 am făcut cunoștință cu Rusanda Curcă și Marcela Nistor, alături de care am implementat proiectul „Artă în Mahala”.

Conceptul este de a oferi și a ușura accesul la anumite activități artistice, fie ele spectacole, tabere, performance-uri etc., persoanelor din sate care nu au acces la foarte multe activități de acest fel.

Am vrut să îmi investesc timpul în acest proiect deoarece, pentru mine, este un instrument foarte interesant pentru a crea legături între mediul rural și mediul urban.

Joi, 24 februarie, ca noi toți de aici, am aflat că în Ucraina a început războiul. Pur și simplu, am fost într-o stare de șoc, ca și cum viața se oprea în loc. Nu mai era posibil să mă gândesc la viitor.

Erau deja câteva familii de ucraineni care au venit în sat și care au fost primite de persoane, dar tot e ceva greu, să primești o familie la tine acasă. Nu toți vor și nu toți pot.

Așa că noi ne-am gândit „hai, ce putem să facem?”. Am contactat, am vorbit cu multe persoane și, împreună cu Alina și cu instituțiile locale, am născut ideea aceasta: de a crea un centru de primire temporară a refugiaților la noi în sat.

Încetișor-încetișor, ne-am apucat să reparăm și să reamenajăm un loc unde ar putea fi cazate câteva familii de ucraineni care fug de război.

Activismul meu în domeniul ecologic aș spune că nu e tare mare. Îl fac mai mult la nivel personal.

E greu să vin cu un activism mai strict, mai dur, când eu sunt totuși un străin aici. Eu pot să am o idee despre ce ar fi mai bine pentru societate, dar unde este societatea asta în ziua de azi și care sunt nevoile ei – eu nu cunosc chiar atât de bine în Moldova încă.

Cred că faptul că oamenii aici, în Moldova, sunt obișnuiți să se descurce singuri, să găsească mereu soluții, să repare tot – într-un fel, ei deja au cunoștințe și competențe pentru a păstra în timp materialul, în loc de a consuma ceva nou în fiecare zi, doar pentru că s-a stricat sau moda se schimbă.

Eu sunt pentru ca oamenii care vin de la oraș la sat să înțeleagă cum oamenii de aici văd natura. Cu siguranță ei nu vor privi cu aceiași ochi un copac sau un lot de pământ, care este rolul lui, ce trebuie de făcut cu el etc. În același timp, mi-ar plăcea ca oamenii de la sat – cei care își pot permite – să nu se dea înapoi de la a descoperi lucruri noi despre natură și ecologie.

În general, mi-aș dori ca oamenii să învețe din nou să aibă încredere unii în ceilalți. Eu cred că dacă ar fi mai multe persoane care au încredere între ele, ar fi mult mai puțină frustrare, mult mai puțină supărare și mult mai puțină pasivitate. Pentru că, atunci când avem încredere unii în alții, mai ușor realizăm lucrurile.

„Așa-i viața, ce vrei să faci?” – aud des această expresie și înțeleg de ce se spune, dar eu nu vreau să trăiesc în lumea asta. „Așa este, dar putem să schimbăm” – așa aș dori. Hai să schimbăm!