Când m-am trezit pe 24 februarie, am citit știrile și am simțit ca o gaură neagră deschizându-se înăuntrul meu, un gol cu care nu știam ce să fac. Pentru prima oară de mulți ani, am avut o durere de cap, care m-a ținut 3 zile fără întrerupere. A trecut doar după ce am primit în gazdă primii oameni din Ucraina și câinele lor. Am înțeles atunci că trebuie să ne implicăm la maximum și să ajutăm din diferite puncte de vedere.

Colegele mele au fost primele care au venit cu diferite idei despre ce putem oferi noi, ca organizație, în această perioadă. Am discutat apoi în echipă și am înțeles că toate facilitățile EcoVisio se pot transforma în ajutor - avem birou, avem centru de instruire, avem rețea de alumni și parteneri, inclusiv pe plan internațional. O parte din ei puteau să ajute, o parte aveau nevoie de ajutor.

Simt că acest război a căzut ca o grenadă asupra organizației noastre, care atunci când explodează, împrăștie tot ce-i iese în cale. Simt că practic suntem împrăștiați acum, fiecare ori se implică într-o direcție specifică, ori încearcă să depășească starea asta de stres, dar nu mai este atât de multă comunicare vie și caldă la nivel de echipă. Cred că e și firesc; când lângă tine se întâmplă așa ceva, nu știu cât de mult poți să te dedici la lucru. Vom organiza la un moment ceva și pentru echipă, e important de menținut sănătatea mentală și sentimentul de căldură între noi.

Eu cred că comunitatea de ecologiști trebuie să fie activă. Războiul este distrugere – a oamenilor în primul rând, a culturii și a infrastructurii. Respectiv, după ce se termină războiul, vom avea nevoie de foarte multe resurse pentru a restabili tot ce se pierde, resurse pe care le vom lua în mare parte din natură. În plus, tot ce acum se distruge devine de facto gunoi – ce noi vom face cu tot acest gunoi, cum îl vom gestiona, nimeni încă nu știe. Dacă am vrea să găsim un antonim pentru „dezvoltare durabilă”, acesta cu siguranță ar fi „război”.

La început, am simțit o durere și o nedumerire cum putem fi martorii unui război în timpurile noastre. A fost foarte greu să îmi adun energia și gândurile pentru a fi productiv în orice direcție. Am petrecut câteva zile fără noutăți. A ajutat mult să discutăm ce simțim și ce se întâmplă cu cei din jur, cu familia, cu comunitatea.

Am început mobilizarea în ziua 2, de îndată ce a început să intre în țară un val de refugiați, și mai mulți cunoscuți și prieteni au început să caute adăpost. Am evaluat ce putem oferi, am făcut câteva scenarii, de la cel mai simplu, până la cel mai grav. Suntem acum la scenariul 2, încercăm să echipăm la maxim infrastructura existentă pentru a acomoda refugiații din Ucraina și necesitățile lor pe termen scurt și mediu.

Am discutat cu oamenii din jur, din echipa Centrului de Instruire EcoVisio, vecini, prieteni, cunoscuți. Fiecare a propus ce poate oferi și ce rol ar putea lua. Eu am luat rolul de persoană de contact și coordonare a efortului aici, în Rîșcova. Nimeni din noi nu știa ce urmează, la ce să ne așteptăm, dar fiecare din noi încearcă să se implice, să ajute, să ofere sustenabil și cu grijă unul față de altul. Învățăm din mers și o luăm pas cu pas. Eu abia în ziua 5-6 am reușit să accept ce se întâmplă, să identific unde îmi pot canaliza cel mai util energia.

Din punctul meu de vedere, activitățile de mediu sunt în primul rând despre oameni, despre mobilizare, despre adaptare, despre comunicare, colaborare și pace. Toate din cele de mai sus le consider extrem de necesare acum. A fi împotriva războiului e o datorie umană. Cunoștințele și activitățile ecologice sunt un motiv în plus pentru a promova și cultiva pacea.

Prima emoție a fost una de șoc pentru faptul că așa ceva se întâmplă în secolul 21. Eu sunt ucraineancă, Ucraina este a doua mea patrie. Avem multe rude, prieteni și colegi acolo, permanent am ținut legatura cu ei și i-am susținut în orice fel, i-am rugat să vină la noi în Moldova.
Având în vedere că organizația noastră este partener într-un proiect regional pentru țările Parteneriatului Estic, mulți experți locuiesc și lucrează în Ucraina. Desigur că multe evenimente din proiect au trebuit anulate, inclusiv o întâlnire cu experți la Kiev și o serie de întâlniri planificate cu părțile interesate din Moldova.

La început am încercat, pe cât posibil, să difuzez informații pe rețelele de socializare despre asistența care se poate obține în Moldova. S-au publicat o mulțime de informații utile în limba română pentru refugiați, am tradus-o în rusă și apoi am republicat-o pe rețelele de socializare. Am colectat donațiile si lucruri de primă necesitate pentru centrele de refugiați.

Am rămas impresionată de unitatea și solidaritatea incredibilă a poporului moldovenesc în dorința de a ajuta oamenii din Ucraina, indiferent de statut social, naționalitate, limbă. Cred că să spui „nu” războiului e de datoria oricărei persoane care dorește să trăiască în pace și în armonie cu oamenii și lumea din jur.

Pentru ecologie, războiul înseamnă un dezastru pe mulți ani înainte. Este clar că ecologiștii se exprimă împotriva războiului și de obicei, cei care au empatie față de mediu, o au și față de oameni. Cred că toți ecologiștii și apărătorii drepturilor animalelor s-au implicat în ajutarea refugiaților.

Eu încă fac foarte puțin față de cum se dedică alți activiști. Fiecare dintre noi poate ajută, dacă nu prin donații sau găzduire, atunci pe frontul informațional - raportarea și blocarea profilelor care instigă la ura sau susțin direct sau indirect războiul.

Joi ne-am trezit cu toții cu războiul în coastă. Ce a urmat au fost zile întregi de nesiguranță, frică, alertă maximă, nopți nedormite, urmărit non-stop cum evoluează lucrurile etc.

Am ajutat lumea să-și găsească transport de evacuare din Ucraina sau un cămin aici în Molodva, înțelegând că cei care fug de război nu au timp și resurse să găsească informația necesară. Am comunicat cu ei până când știam că sunt în siguranță și au ajuns la destinație. Totusi, compasiunea este un instrument important de care dispunem.

Cel mai mult m-a împresionat felul în care s-a mobilizat comunitatea din Moldova. Nu mă așteptam la așa o mobilizare în masă a societății civile, a companiilor private, a instituțiilor de stat etc. Tare mi-aș dori să văd aceeași mobilizare când va fi vorba de probleme sau campanii din înteriorul țării.

Mi-aș dori să văd același număr de cetățeni participând la reîmpădurirea țării, de exemplu. Să rămână interzise produsele pirotehnice și după încheierea stării de urgență. Să vedem și pe viitor tot atâta receptivitate din partea autorităților. Mi-aș dori mai puțin orgoliu și mai multă cooperare.

Inițial, când a izbucnit războiul, toți am crezut că poate asta e doar pe câteva zile. Acum, parcă trebuie să ne obișnuim cu gândul că ar putea să dureze luni bune și să ne pregătim pentru un val și mai mare de refugiați. Am observat, în munca mea, că multe persoane deja au abordat o gândire ca în vremuri de război, în care nu pun multe întrebări, ci doar fac ceea ce e de făcut.

Ne aflăm acum în prima fază de mobilizare, în care mulți voluntari au multe resurse de timp și energie. Vor urma a doua și a treia fază, în care oamenii vor fi epuizați și atunci o să fie nevoie să tratăm asta ca pe muncă. Acolo văd și implicarea mea: să găsesc fonduri pentru voluntari, să-i remunerăm, să căutăm locuri de cazare. Caut acum bani și parteneri în Germania pentru a renova case din sate, care pot fi locuite de către refugiați.

Orice întrebare legată de ecologie mi se pare offtopic acum. Sigur, văd pericol de război nuclear, unde daunele vor fi mari, dar cred că acum pe primul loc, trebuie să fie omenia. Și să încercăm ca traumele, mai ales cele asupra copiilor, să fie cât mai mici. Putem reuși asta oferind căldură omenească: nu o hală cu 1000 de paturi pusă la dispoziție de organele statutui, dar ceva extrem de decentralizat - case, unde găsesc și o supă caldă pe masă. Eu mă bucur că aici în Moldova, mobilizarea de ajutorare este extrem de descentralizată și poate chiar un pic haotică, dar văd mari potențial ca anume prin asta, să reducem traumele.

Când a început invazia, în dimineața zilei de 24 februarie, eu auzeam prin somn bombele, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmpla. După asta am deschis un canal de știri pe Telegram și am citit ce s-a întâmplat toată noaptea în Ucraina. În ziua asediului am mers la serviciu, mi-am întâlnit colegii și prietenii, și am văzut pe fețele tuturor că sunt speriați și tensionați. Unii se gândeau să fugă din țară, alții măcar din oraș. Eu am luat decizia să rămân pe loc, cel puțin temporar.

Vineri seara am auzit că la Ministerul Afacerilor Interne (MAI) se caută voluntari pentru a crea o rețea coordonată de ajutor. Lucrurile erau confuze și neclare, nimeni nu înțelegea cum mai exact trebuie de implicat, dar înțelegeam că fiecare avem potențial și trebuie să ne coordoneze cineva. La mine cred că a fost un răspuns de adrenalină - eram gata să fac orice, nu acceptam în ruptul capului să nu fac nimic.

Munca la organizație a trecut pe planul doi, chiar dacă îmi pare rău să recunosc asta. Sâmbătă, în loc să fac teren, așa cum planificasem, am stat toată ziua la MAI pentru a pune bazele grupului „Moldova pentru Pace”. Colegii din grup au creat un formular de înscriere a voluntarilor care doresc să ajute și, în scurt timp, au început să vină primele înregistrări. Zi de zi am fost ocupată, doar miercuri și joi am avut posibilitatea să mă concentrez un pic pe munca mea, să-mi fac taskurile la care aveam restanțe.

M-a impresionat felul în care oamenii simpli s-au mobilizat, imensa solidaritate și omenie a sătenilor și orășenilor, dorința de a ajuta. Toate comunitățile, indiferent de locul în societate, trebuie să aibă aceeași viziune pro-pace. Este important să menținem o societate solidară și matură, care ajută cum poate în această criză, despre care am sperat până în ultimul moment că nu se va întâmpla.

Pe 24 februarie, când a devenit clar că e vorba de un atac adevărat, am trăit probabil cea mai puternică și mai rea emoție din viața mea. În rusă este o expresie care s-ar traduce prin „îți fuge pământul de sub picioare”. Tot ceea ce ce credeam, tot ce știam despre lume și cum funcționează ea, s-a distrus instant. Pur și simplu este război și nu mai poți face nicio prognoză logică.

Toată ziua am discutat situația, foarte stresați, aproape plângând. Mă întrebam oare o să fie vreun protest la Ambasada Rusiei. Am găsit informații despre un protest chiar pe 24 și am decis că da, trebuie să mă duc. Nu pot pur și simplu să fug, să mă ascund și să-mi salvez propria piele. Trebuie să acționez cât de mult pot, să lupt cumva, să încerc să opresc asta acolo unde se poate.

În a 2-3 zi am început să ajutăm refugiați. Am stat la graniță, i-am adus la Chișinău, i-am găzduit, le-am luat cele necesare. Făcând asta preț de câteva zile, am văzut unitate în societate moldovenească. Oameni simpli care fac lucruri bune împreună, dăruind sentimente pozitive. Am început astfel să îmi recapăt din valori, să cred că putem totuși crea o realitate care nu e așa de rea.

Deja nu mai contează dacă ești ecologist, artist sau din altă sferă, acum acționăm pentru valorile omenirii. Iată, avem 20 000 din semenii noștri, oameni ca și noi, care sunt în pericol. Toată lumea trebuie să fie activă ca să ne salvăm viețile și planeta.

Prima mea reacție a fost – „trebuie de pregătit spații pentru refugiați”. Noi deja primisem în gazdă o familie de refugiați cu o săptămână înainte de începutul „oficial” al războiului, căci își făceau griji. Însă pe 24 februarie, la ora 06:50 dimineața când am citit noutățile, m-am mobilizat la maximum.

Ne-am pus toate activitățile curente pe pauză si ne-am concentrat complet pe tematica de criză. Am pornit o campanie de fundraising ca să finisăm spațiile la EcoVillage Farms. Am îndemnat colegi care deja aveau spații gata să le ofere pentru cazare. Am început să pregătim și un program mai amplu de distribuire a hranei calde în zone unde astfel de ajutor lipsește.

Războiul este unul dintre cele mai ne-ecologice fenomene. Se extrage, se produce și se distruge atâta materie, mega-risipă de resurse naturale, plus poluarea...Noi ne ocupăm acum cu ajutorul umanitar, după asta, însă, vor rămane munți de deșeuri. Comunitatea de mediu își va aduce contribuția făcând ceea ce trebuie făcut, dar mai „verde”.

Când s-a aflat că este război și că se ucid oameni, toată lumea s-a mobilizat foarte repede. Din momentul în care înțelegi că unui om îi arde casa, că îi este în pericol viața, tu nu ai timp să te gândești. Nu ai VOIE să te gândești. Tu trebuie să faci ceva.

Deodată am văzut că este nevoie de transport, este nevoie de întâlnit oamenii la vamă, căci bărbaților nu li se dă voie să iasă din Ucraina, dar nu toate femeile pot conduce. Și bărbații se întorc, dar femeile cu copii și cu bunei trec vama, iar noi îi luăm și-i ducem să-i cazăm.

Cel mai mult m-a șocat să văd o fată din Ucraina, în Iași la mall – dacă avea 21 ani. Avea în brațe un copil de 4 luni, era singură și încerca să schimbe hrivne în altă valută, ca să ajungă la cunoscuți în Europa. În Iași nu sunt bănci care să convertească hrivne. A rămas flămândă, singură cu copilul mic. Ce să facă ea ca să supraviețuiască, ce opțiuni are? I-am dat cei 100 de euro pe care îi aveam în buzunar, dar trebuia să duc alți refugiați și nu știam cum să reacționez. Îmi pare rău ca am lăsat-o acolo. Ca ea sunt multe persoane, zeci și zeci de mii care trec vama zilnic, doar cu hainele de pe ei.

Orice comunitate, când apare o nevoie, se mobilizează. În cazul acesta, noi, ecologiștii, suntem acei care încercăm să facem mediul în jur mai curat, mai adevărat, să fie într-adevăr o moștenire pentru copiii copiilor noștri. Acum datoria noastră este să ne mobilizăm și să ajutăm pe acei care au nevoie. Banii nu te hrănesc, nu îți aduc satisfacție. Te hrănesc faptele pe care le faci, când într-adevăr aduci o schimbare. Acum, schimbarea e prin mobilizare și ajutor. Și dacă nu noi, atunci cine altcineva? Fix ca și în cazul mediului.

Prima zi – lacrimi. Pur și simplu lacrimi și șoc. Încercam să mă abțin de la ură, fiindcă eram pe aproape. Era și un fel de frică pentru că ”Ucraina – o Doamne, următorii suntem noi”. E firesc, cred că mai mulți aum simțit asta.

În aceeași zi au început să scrie colegele că trebuie ceva de făcut, fiindcă refugiații o să-și lase animalele în urmă acasă. Trebuia de vorbit cu ANSA, să vină cu informații oficiale referitor la faptul că se permite trecerea graniței cu animale. Chiar în noaptea aceea pe la orele 23:00 i-am scris reprezentantei ANSA, spre marea mea rușine, pentru a-i cere o declarație oficială. Am continuat apoi să-i batem la cap pe ANSA că iată, România a venit deja cu un discurs în acest sens, Polonia la fel, dar noi de ce stăm? Oamenii or să-și lase animalele! Între timp, am început oricum să răspândim informația neoficial, am pus-o și pe Target, ca să ajungă la cât mai mulți oameni.

După aceea, i-am bătut la cap pe toți deputații cu care avem contacte ca oficial să nu se mai permită focurile de artificii. Ccologiștii spun că ar trebui ca asta să devină o interdicție permanentă, cred că vom lucra la asta ulterior - DACĂ totul se termină. Am văzut că nici vânătoarea nu se mai permite în perioada stării de alertă, ceea ce-i foarte super.

Pentru viitor, am ambiții și mai mari. Să fie neutralizate armele atomice, să nu mai existe. Cred că comunitatea de ecologiști tot trebuie să se implice și să insiste cu dezarmarea. Asta deja nu mai e despre politică. Geopolitica nu o să conteze când nu vom mai putea respira.

Pe 24 februarie, am participat la un training cu comunicatoarele şi comunicatorii din diverse ONG-uri de mediu. Era inevitabil să discutăm şi despre război. În timp ce unii sugerau să ne menţinem calmul, alţii simţeam că nu e timpul să fim calmi, ci ar fi mai util să ne mobilizăm şi să ne activăm forţele pentru a ajuta.

Mobilizarea mea a început la nivel emoţional - m-am pregătit să fiu puternică şi pro-activă în această perioadă. Am trecut la acţiuni concrete, împărtăşind informaţia în chaturi, între cunoscuţi, cu intenţia de a mobiliza cât mai rapid pe cei/cele care-s gata să ajute. Au urmat zile în care ne-am unit forţele şi am răspândit peste tot informaţie utilă despre ajutor refugiaţilor. În continuare, lucrăm voluntar şi chiar dacă ne istovim, suntem bucuroşi că putem fi de ajutor! Ştim că puterea e în oameni.

Comunitatea de mediu e mai relevantă ca oricând, fiind unul dintre grupurile active care se implică nu doar în subiecte de ordin ecologic, dar şi social. În situaţiile de criză, ne-am unit să ajutăm refugiaţii cu cazare, mâncare, produse de igienă, obiecte de primă necesitate - toate gândite şi distribuite în mod eficient energetic şi ecologic de către activistele şi activiştii de mediu. Noi, în comunitatea de mediu, simţim responsabilitatea socială şi rămânem atenţi să ajutăm cu coordonarea proceselor în cel mai eficient ecologic mod.

Când vorbim despre război, este despre vieţi, despre sănătate, despre familie şi dreptul la viaţă paşnică. În primul rând, războiul pune în pericol dreptul la viaţă, nu doar cea umană, dar a întregii planete. Pădurea, aerul, apa sau pământul de sub tălpi, niciuna nu cunoaşte graniţe. Dacă moare ecosistemul în Ucraina, acest lucru noi îl vom simţi în Moldova şi dacă sunt folosite arme atomice, afectat va fi întregul Pământ. De aceea, vedem activiştii de mediu la linia de front, fiind vocali, alerţi şi pregătiţi pentru mobilizare.