Pe cât de bogată în experiențe a fost vizita la centrul de comandă Buiucani, am vrut totuși să vedem și adăpost de protecție civilă. Prin asta, am în vedere un buncăr construit nu pentru organele de conducere, dar pentru oameni omenești, ca mine și ca tine, în caz că dă vreun cataclism peste noi.

După încercarea eșuată cu pretura Rîșcani, ne-am îndreptat atenția către cea a sectorului Centru. Aici am avut norocul de a lua legătura cu un funcționar foarte bine informat cu privire la adăpostul de pe teritoriu și foarte dornic să ne răspundă în mod pertinent la întrebări. Am decis să păstrăm anonimatul și în cazul acestui reprezentant, pentru a evita orice complicații.

De la acest funcționar aflăm că în sectorul Centru sunt aproximativ 39 de edificii de protecție, toate aparținând diferitor ministere și instituții de stat:

Reprezentantul ne mai spune că pretura Centru a expediat demersuri oficiale (37 în total) către instituțiile de care aparțin edificiile respective, cu solicitarea de a le inspecta și a întreprinde careva acțiuni de renovare, informând pretura pe parcurs:

Dat fiind că toate edificiile din sectorul Centru aparțin guvernării, reprezentantul cu care am discutat a fost sceptic cu privire la șansele noastre de a obține acces la ele pentru a filma, chiar și dacă ar fi la solicitarea preturii. Cel mai probabil, ne spune acesta, ar fi posibil doar să ne direcționeze către una sau două dintre aceste instituții pentru a le aborda direct, însă a promis că revine cu un răspuns final.

Răspunsul final al reprezentantului a fost că aceste adresări trebuie făcute la Agenția de Supraveghere Tehnică (AST), instituția responsabilă de protecția civilă în locul Serviciului de Protecție Civilă, conform Legii 271/1994. Potrivit aceluiași funcționar, AST instituise recent chiar și o comisie de profil anume pentru a merge și a verifica fiecare edificiu de protecție:

Într-adevăr, Legea cu privire la protecția civilă menționează AST la Articolul 9, alineatul (2), în calitate de organ al supravegherii de stat în domeniul protecției civile.

În Articolul 20 al Legii sunt trasate obligațiile AST în această calitate, care țin mai mult de controlul asupra îndeplinirii cerințelor Legii, dar care nu îi conferă Agenției rolul de „instituție responsabilă de protecția civilă”, așa cum ne-a informat pretura Centru.

Totuși, am decis să urmărim acest fir roșu al poveștii și să vedem unde ne duce, așa că am trimis Agenției o solicitate oficială de informații, cu același conținut ca cea expediată anterior către Institutul General pentru Situații de Urgență (IGSU).

Răspunsul a venit la fix două săptămâni, și nu oricum, ci la redacția Ecopresa.md, într-un plic adresat mie, frumos scris de mână. Fără niciun fel de ironie, chiar am apreciat că cineva încă mai ține în viață arta corespondenței, mai ales cineva din aparatul birocratic, însă încântarea mea s-a sfârșit odată cu deschiderea plicului.

Înăuntru mă aștepta un răspuns destul de tehnic și steril, extrem de asemănător cu cel primit de la IGSU, ceea ce mă face să cred că toate instituțiile publice au șabloane pentru astfel de solicitări, unde trebuie doar mici ajustări din când în când.

O diferență trebuie totuși remarcată față de răspunsul din partea IGSU: Agenția nu s-a limitat la a se dezice de responsabilitatea asupra adăposturilor în virtutea legii, ci mi-a indicat autoritățile publice locale ca fiind cele responsabile, citând și articolul din lege confirmativ.

În încheierea răspunsului, AST mă îndeamnă să mă adresez la administrația publică locală (APL), deoarece aceasta ar monitoriza evidența și starea edificiilor de protecție. Tare aș fi vrut să le pot răspunde că fix prin APL am ajuns la ei.

Am încercat să repet manevra făcută cu IGSU, aceea de a contacta executorul răspunsului pentru clarificări. În cazul dat, executorul este Natalia Onici, pe care site-ul AST o listează drept șefă adjunctă a Direcției supravegherea de stat a măsurilor contra incendiilor și protecției civile. Am reușit să iau legătura telefonic cu dumneaei chiar înainte să intre într-o ședință, așa că am convenit să revin mai târziu. De revenit, am revenit, însă nu am mai avut norocul de a o prinde nici în ziua respectivă, nici a doua zi.

Din partea oficială a cercetării pe tema adăposturilor, simt că am scos tot ce puteam scoate. Partea neoficială este cu mult mai puțin ostilă și are un aer de poveste, deși nici aici nu e vreun final fericit de Hollywood.

În orice oraș mare, patrimoniul subteran este prilej de legende, care se întrețes organic în fibra locului. Chișinăul nu face excepție. Am pomenit deja, bunăoară, de legende din jurul fostei uzine ALFA, cea despre care fostul pretor al sectorului Buiucani ne-a spus că ar fi cel mai mare obiectiv de protecție civilă din republică.

Volumul „Identităţile Chişinăului: orașul subteran, ediția a VI-a” (2020), coordonat de Sergiu Musteață și Alexandru Corduneanu, amintește și de alte legende care circulă în spațiul public despre subteranul Capitalei. Una dintre ele este citată din lucrarea „Tainele lumii subterane” de V. N. Verina, unde se vorbește despre existența la Chișinău a „numeroase catacombe, care prin unele locuri comunicau cu peșteri naturale. Multe labirinturi artificiale de sub Chișinău aveau ieșirea spre strada Kamenolomnaja. Ele au apărut de pe urma extragerii cotilețului pentru construirea orașului”.

Majoritatea legendelor de acest tip rămân, din păcate, la stadiul de mit și nu ajung să fie verificate din surse oficiale. În același volum sunt menționate eforturile fără succes ale lui A. Gordeev, fost arhitect-șef al Chișinăului, de a primi acces la informații și planuri ale rețelelor subterane de la Ministerul Securității (KGB). Aceeași experiență a avut-o și Ion Ştefăniță, fostul director al Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor, cu Serviciul de Informații și Securitate.

Chiar și fără cooperarea autorităților, cei pasionați au reușit să sondeze, prin curiozitatea lor, această terra incognita din subsolurile orașului. Printre aceștia se numără și Asociația „Oberliht”, care în 2010 a publicat o hartă a Chișinăului subteran – în mare parte construcții subterane industriale și buncăre din perioada sovietică. Harta, creată de Maxim Cuzmenco, este însoțită de o legendă și de un mic comentariu din partea autorului, care se încheie cât se poate de poetic:

Tot Asociația ”Oberliht” a fost unul din fondatorii Buncher — un spațiu cultural alternativ de educație și galerie studențească de artă, amenajat în adăpostul subteran de protecție al Facultății de Arte Plastice (str. 31 August 1989).

Denumirea spațiului s-a vrut tocmai un tribut pentru această lume subterană a Chișinăului, plină de potențial neexplorat. Adăpostul de 60m2 din subsolul facultății s-a dovedit a fi un loc ideal pentru organizarea de inițiative extracuriculare, ateliere, expoziții, evenimente, având ca public-țintă principal studenții și profesorii Facultății de Arte Plastice.

„Buncher” a fost inaugurat în 2015 de către Asociația „Oberliht” și Centrul de Artă Contemporană, după negocieri duse de cele două organizații cu Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (AMTAP), deținătorii spațiului. Un atu în cadrul negocierilor a fost finanțarea de 1000 de Euro din partea Institutului Goethe, pe care inițiatorii Buncherului au investit-o în refacerea infrastructurii acelei galerii subterane.

Chiar și așa, transformarea ei în galerie de artă nu a fost un proces ușor, după cum își amintește Vladimir Us, fondatorul și președintele Asociației „Oberliht”:

Vladimir ne mai precizează că majoritatea adăposturile de protecție construite în perioada sovietică odată cu clădirile au fost adaptate de oameni la nevoi curente. Din acest punct de vedere, se poate spune că Buncher este un exemplu foarte original, chiar unic pentru Republica Moldova, care a răspuns nevoilor unei comunități adesea absentă din discursul public — cea artistică.

Din păcate, exemplul inspirațional oferit de Buncher nu a avut o viață lungă, încetându-și activitatea în primăvara lui 2020, odată cu închiderea universităților în contextul pandemiei. Între timp, spațiul Buncherului a fost valorificat de către AMTAP pentru grupurile sanitare, puse la dispoziția clienților camionetei „Gastrobar” care operează în aceeași curte.

Vladimir Us pune situația actuală a Bunker-ului pe seama inacțiunii din partea autorităților AMTAP, care nu apreciază și nu păstrează acest spațiu, după ce a fost renovat și transformat într-un spațiu pentru educație. Cu atât mai mult, spune Vladimir, cu cât Buncher suplinea anumite carențe ale Academiei, în ceea ce privește cadrele didactice și programele internaționale cu lectori invitați.

Viitorul Buncherului ca spațiu cultural stă, deocamdată, sub semnul incertitudinii, cu toate că, de curând, Centrul de Artă Contemporană a reluat discuțiile cu AMTAP referitor la un eventual contract care ar reintroduce spațiul în circuitul Centrului.

Nu doar cercetătorii și specialiștii în domeniu ajung la buncărele învăluite în mister ale Chișinăului, ci și cetățeni obișnuiți, cu veleități de exploratori urbani. Unii dintre aceștia se numără printre cititorii noștri și au fost deschiși să ne împărtășească din descoperirile lor.

Un cititor a găsit în incinta studioului Moldova-Film un etaj subteran, despre care niciun dubiu că este un buncăr. Indiciile care l-au condus spre această descoperire au fost gurile de aerisire din stradă, pe lângă care trecea regulat. Accesul cititorului nostru la subsolul Moldova-Film a fost pe cale neoficială, să zicem așa, prin urmare nu a reușit să fotografieze decât ușa blindată și niște postere sovietice cu instrucțiuni, depozitate prin apropiere. Unul dintre postere, în stilul vizual al celor din centrul de comandă Buiucani, are titlul Действия по сигналу „радиационная опасность” — Cum să acționezi la semnalul ”Pericol de radiații”, deci menirea acestei încăperi nu e greu de presupus.

De la un alt cititor am primit aceste fotografii cu un buncăr destul de impresionant în apropierea aeroportului (nu vom divulga locația exactă pentru a nu-i pune în pericol securitatea). După cum ne-a povestit persoana în cauză, buncărul acesta este în stare destul de funcțională, poate chiar cel mai bine-păstrat din municipiul, lucru vizibil și din fotografii.

Cititorul nostru a intrat în mod clandestin în buncăr și nu cunoaște prea multe despre istoria lui, iar căutările noastre n-au fost nici ele mai fructuoase în acest sens. Am remarcat, totuși, că panourile cu instrucțiuni din fotografii sunt în limba română scrisă cu alfabetul latin, ceea ce ar indica originea — sau cel puțin dotarea — buncărului de undeva de prin anii post-sovietici. Este un aspect destul de special al buncărului în comparație cu celelalte adăposturi de protecție pe care le-am văzut prin media, și chiar cu centrul de comandă Buiucani vizitat de noi.

În rest, nu ne rămâne decât să ne delectăm cu fotografiile și să sperăm că poate cineva o să aibă mai multe informații pe care le poate împărtăși despre acest buncăr.

Faptul că buncăre precum cel din preajma aeroportului sunt atât de modest cunoscute spune multe despre situația edificiilor de protecție în Chișinău.

Realizarea acestui material a fost o provocare, însă nu în modul în care preconizam. Mă așteptam să dau de adăposturi puțin sau deloc funcționale, care n-au fost îngrijite cu zecile de ani, însă nu mă așteptam ca adăposturile de protecție civilă să nu fie pentru oameni. Cu impresia aceasta am rămas, mai presus de oricare alta, și când spun „oameni”, mă refer la cetățenii de rând care nu sunt funcționarii vreunui APL sau ai guvernării, și nici nu sunt „antrenați în activitatea obiectelor economiei naționale” care au privatizat astfel de adăposturi.

La fel, nu mă așteptam ca cel mai funcțional și bine-pus la punct buncăr descoperit prin acest material să fie nu unul prezentat de autorități, ci fotografiat clandestin de către un cititor de-ai noștri.

Recunosc că n-am ajuns să văd atâtea buncăre ale Chișinăului pe cât speram, și poate că e nedrept să-mi fac o părere după vizitarea unui singur centru de comandă. În schimb, prin catacombele birocrației chișinăuene am bâjbâit destul cât să nu vreau să mă mai leg la cap cu buncărele prea curând. Și sper nici să nu trebuiască să aflu cât de viabile sunt opțiunile alternative sugerate de IGSU și AST, precum parcările subterane și subsolurile blocurilor, căci părerile experților în acest sens nu mă încurajează prea mult.

După această aventură, parcă nici nu mă mai miră știrile din România cum că deja au apărut business-uri care fac buncăre la comandă, reprofilate în contextul războiului de la fabricarea de confecții metalice, cărucioare și containere. Sper, oricum, ca acest trend să nu treacă granița spre noi.

O să închei totuși pe o notă pozitivă și o să spun că am găsit în Chișinăul de sub Chișinău un amalgam absolut fascinant de istorii uitate, enigme, legende urbane, abateri legale, confuzie instituțională și mai ales, utopii estice eșuate. Din acest punct de vedere, cercetarea pentru materialul pe care îl citești a fost într-adevăr o experiență unică și deloc plictisitoare, undeva la graniță dintre mit, ficțiune și realitate, din care m-am întors cu o singură certitudine:

Dă, Doamne, să nu trebuiască vreodată să căutăm protecție într-un adăpost de protecție.