Chișinăul are 130 de adăposturi de protecție civilă, dar degeaba. O bună parte din ele au fost date uitării și foarte puține mai pot fi reabilitate, fapt admis recent chiar de președinta Maia Sandu.
Ecopresa.md a pornit pe urmele buncărelor din Capitală, această relicvă a războaielor reci și a utopiilor urbanistice de altădată. Am petrecut 20 de minute în interiorul unui centru de comandă și câteva săptămâni bâjbâind prin buncărele birocrației moldovenești, încercând să găsim un răspuns clar la întrebarea: cine răspunde de adăposturile de protecție civilă?
Războiul din Ucraina a pus pe roate discuțiile despre adăposturi de protecție (mai cunoscute în limbaj popular drept „buncăre”) peste tot în lume, sub amenințarea ipotetică a unui atac cu rachete sau chiar bombe nucleare.
Germania a început modernizarea sistemelor de adăposturi publice și a crescut cheltuielile pentru protecția civilă. În România, Institutul General pentru Situații de Urgență a făcut publică lista celor peste 4000 de adăposturi de protecție din țară și a dispus ca acestea să fie eliberate de murăturile și vechiturile păstrate acolo de locatari mai pragmatici. În Ucraina, primăria orașului Kyiv afișează încă din aprilie 2021 o hartă interactivă actualizată a adăposturilor subterane, iar obiectivele de protecție din țară sunt verificate și amenajate regulat începând din 2014.
Toată mobilizarea și tot vuietul din presă pe marginea buncărelor a dus la inevitabila întrebare: cum arată situația la noi?
Într-o conferință de presă susținută la începutul lunii aprilie, președinta Maia Sandu declara foarte onest că, în cazul majorității adăposturilor de protecție civilă din țară, le-a fost schimbată destinația, nu au fost întreținute, deci cea mai mare parte a adăposturilor sunt într-o stare avariată și puține dintre ele pot fi reabilitate.
Scormonind internetul după cifre exacte, am aflat că în țară sunt circa 230 de edificii de protecție civilă în caz de bombardamente, atacuri nucleare sau dezastre naturale. Dintre acestea, aproximativ 130 sunt în municipiul Chișinău și 55 se află la Bălți. Din cauza degradării avansate de-a lungul timpului, doar 48% din totalul edificiilor de protecție al țării ar putea asigura protecție reală cetățenilor în situații de risc.
Trebuie menționat că această ultimă statistică este din 2015, atunci când a fost declarată de Liliana Pușcașu, șefa serviciului de presă al Serviciului Protecției Civile și Situațiilor Excepționale, și citată în mass-media. Cei 7 ani scurși de atunci nu cred să fi fost prea blânzi cu starea buncărelor, așa că procentul de 48% adăposturi funcționale ar fi putut să crească doar prin intervenția autorităților sau printr-o intervenție divină. Nu știu sigur care din variante ar fi mai plauzibilă.
Ne-am propus, așadar, să aducem în actualitate informațiile, statisticile și impresiile despre adăposturile de protecție civilă din Chișinău. Pentru asta, ne-am pus în plan să vizităm câteva astfel de adăposturi din mai multe sectoare ale orașului și să aflăm direct de la sursă (adică de la autorități) cum stăm într-adevăr cu buncărele și cine se ocupă de ele. Dar proverbele sunt proverbe cu un motiv, așa că socoteala noastră de acasă nu prea s-a potrivit cu cea din târg.
Ceea ce trebuia să fie un pelerinaj de cel mult o săptămână prin buncărele Chișinăului s-a transformat într-o orbecăială de câteva săptămâni prin buncărele birocrației moldovenești, cu ocazionale nuanțe de folclor urban și realism magic scris de Gabriel Garcia Marquez, după vreun an de rezidență în Europa de Est.
Uitându-mă înapoi la săptămânile de colindat pe la autorități locale și centrale, încercând să aflăm ce-i cu viața adăposturilor de protecție, pot să articulez o singură concluzie: că adăposturile acestea sunt ca un cățel enervant primit moștenire, pe care fiecare instituție îl lasă legat de un gard în ograda alteia, sperând că cineva o să-l ia până la urmă în casă și o să-i poarte de grijă.
Noi n-am reușit să găsim instituția aceea care a luat adăposturile de protecție civilă în grijă, ci doar un „cățel” neglijat, uitat, bătut de soartă și de intemperii.
Am început saga către adăposturile de protecție civilă la nivelul cel mai înalt și, credeam eu, cel mai ținit: Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţii Excepţionale din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI).
Notă: în continuare, voi înlocui „Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale” cu „Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă”, în conformitate cu Legea 94/2017, art.366, Articolul III.
Procedând ca la carte, în baza Legii 982/2000 privind accesul la informații, am expediat pe adresele de email relevante ale IGSU o solicitare de informații destul de inocente despre adăposturile de protecție civilă din țară: câte sunt, câte din ele în Chișinău, câte gata pentru adăpostirea populației, cum s-au deteriorat cele nefuncționale, care sunt dotările adăposturilor și cât de des sunt verificate. Ca fundament pe care să-mi clădesc restul cercetării, am considerat că aceste informații mi-ar fi suficiente.
Am solicitat, totodată, să fie delegată o persoană din cadrul Serviciului pentru a ne oferi un comentariu la cameră vizavi de informațiile solicitate și un tur ghidat printr-un adăpost de protecție civilă din Chișinău. Era clar că, dincolo de orice informații, turul prin buncăre avea să fie de fapt sarea și piperul materialului, așa că am pus această intenție în prima linie.
Am așteptat cuminte răspunsul timp de câteva zile, după care a început să mă roadă o premoniție: dacă adresele de email de pe site nu au mai fost actualizate demult (ca o bună parte din informațiile de acolo) și solicitarea mea a ajuns într-un vid internautic? Am hotărât să nu mă las roasă de premoniții și să sun. Din aproape în aproape, apelând numerele afișate pe site, am ajuns la serviciul de presă al IGSU. Reprezentanta a verificat poșta electronică și m-a asigurat că, într-adevăr, solicitarea mea ajunsese cu bine acolo, iar răspunsul îl voi primi în termenii legali (max. 15 zile lucrătoare de la înregistrarea solicitării).
Dacă tot ajunsesem să am contact cu o voce omenească din cadrul instituției, am profitat de ocazie și am întrebat fără ocolișuri dacă va fi posibil de filmat într-un adăpost de protecție. Răspunsul reprezentantei de la serviciul de presă nu a fost prea încurajator, dar cel puțin a prefigurat cum avea să decurgă restul misiunii mele de a vizita un buncăr:
Profeția ei s-a îndeplinit circa o săptămână mai târziu, când răspunsul IGSU ajungea în căsuța mea de email.
Cinci idei principale am extras eu din acest răspuns:
Ca să mai șterg din semnele de întrebare apărute în urma acestui răspuns, am luat legătura cu executorul răspunsului, pe nume Ludmila David — șefa Secției de protecție inginerească a Direcției protecție civilă IGSU. Înainte de asta, însă, am citit Legea 271/1994 privind protecția civilă, care s-a dovedit o lectură chiar foarte interesantă și utilă.
La telefon, Ludmila mi-a lămurit rapid primul semn de întrebare, și anume cine mai exact sunt aceste persoane antrenate în activitatea obiectelor economiei naționale:
Bun, asta înseamnă că există adăposturi în folosul și în gestiunea exclusivă a agenților economici. și adăposturi publice pentru restul populației. De altfel, într-un briefing de presă oferit recent de șeful IGSU, Alexandru Oprea, acesta declara că majoritatea adăposturilor subterane din ţară sunt privatizate, iar proprietarii lor poartă răspundere de întreţinerea lor. Referitor la această idee, Ludmila David a comentat:
Întrebată cine se asigură că agenții economici într-adevăr își asumă răspunderea pentru starea edificiilor de protecție, Ludmila ne spune că acest rol îi revine Agenției de Supraveghere Tehnică (AST). AST apare, într-adevăr, menționată în Lege drept „organul supravegherii de stat în domeniul protecției civile”, însă ultimul articol din Legea respectivă menționează și în cazul Serviciului de Protecție Civilă sarcina de a exercita „controlul asupra respectării legislaţiei privind protecţia civilă”. Ludmila mi-a explicat în ce constă diferența:
Pe lângă drepturile mai sus-menționate, AST mai are și propriul capitol dedicat în cadrul acestui material, așa că nu vom zăbovi prea mult aici asupra ei.
Tot cu referire la agenții economici care gestionează adăposturi de protecție, Ludmila ne relatează că a primit cereri de la câțiva dintre aceștia pentru casarea adăposturilor, ca urmare a unor verificări de la AST. În cazul adăposturilor găsite în stare dezastruoasă, AST a prescris agenților economici restabilirea acestora, acțiune pentru care majoritatea nu au fondurile necesare. Răspunsul Ludmilei la astfel de cereri este ferm și mereu același: „În Lege scrie cum scrie, deci nu se casează”.
Cu agenții economici cât de cât ne-am lămurit, dar cum rămâne cu autoritățile publice locale (APL), pe care serviciul de presă IGSU ni le-a indicat drept responsabile pentru adăposturile de protecție? Legea face referire și ea la atribuțiile APL de a asigura „starea permanentă de pregătire a obiectivelor din subordinea Protecţiei Civile pentru acţiuni în condiţiile situaţiilor excepţionale”. În articolul precedent al Legii, însă, sunt trasate atribuții aproape identice pentru ministere şi alte autorităţi administrative centrale.
O întreb, deci, pe Ludmila: cine este totuși responsabil de adăposturile de protecție civilă și mai ales, la poarta cui trebuie să batem ca să putem filma într-unul din ele?
Concluzia pare clară: APL sunt cheia mea spre buncărele Chișinăului, și tot de acolo ar trebui să aflu ce mă mai interesează despre ele.
O chestiune pe care nu am apucat să o aprofundez cu IGSU e cea a utilizării subsolurilor de bloc și a beciurilor ca edificii de protecție. Am avut, în schimb ocazia, să discut la subiect cu Sergius Ciocanu, doctor în arhitectură, al cărui pronostic în această privință nu e cel mai îmbucurător:
Specialistul mai adaugă faptul că astfel de soluții alternative funcționează doar pe termen scurt, dar că e de datoria autorităților să asigure soluții adecvate în caz de primejdie îndelungată:
Odiseea prin căile întortocheate ale autorităților publice locale mi-am început-o de la Consiliul Municipal Chișinău (CMC). Logica mea — destul de naivă, aveam să aflu — a fost că așa o să abordez problema centralizat și că CMC deține privirea de ansamblu asupra a tot ce se întâmplă în sectoarele Capitalei, inclusiv asupra adăposturilor de protecție civilă.
Am ajuns să disec tema adăposturilor pe îndelete cu un funcționar din cadrul Consiliului, care a preferat să-și păstreze anonimatul. Prima sa reacție a fost cea de surpriză față de vestea că IGSU m-a îndreptat cu această întrebare către APL:
În conversația mea cu Ludmila David de la IGSU, dumneaei a venit cu o reacție la această idee, a evitării responsabilității prin îndrumarea mea spre APL:
Din spusele reprezentantului CMC reiese că, la nivel de Chișinău nu există o direcție care să se ocupe de situații excepționale, ci doar Comisia Municipală pentru Situații Excepționale, care se convoacă numai în caz de necesitate. Comisia nu are statut de organ permanent cu angajați, ci este interdepartamentală, având 30 de membri din diferite instituții publice și întreprinderi, atât de stat, cât și private. Așadar, responsabilitatea evidenței nu poate fi a Comisiei, ci trebuie să îi revină departamentului din cadrul MAI care se ocupă de toate situațiile excepționale:
Reprezentantul CMC ne-a povestit că, acum câțiva ani, Serviciul Protecției Civile din cadrul MAI avea numiți reprezentanți în fiecare APL, și că aceștia ar fi răspuns inclusiv de situația adăposturilor de protecție civilă:
Despre circumstanțele plecării acestor specialiști ai Serviciul Protecției Civile din preturi, reprezentantul CMC ne spune că la mijloc ar fi fost neînțelegeri de ordin financiar:
Teoria ne-a fost confirmată de Ludmila David de la IGSU, ca fiind motivul din spatele eliminării acelor funcții din cadrul preturilor. Ea a mai precizat, totuși, că există în prezent prin sectoare ofițeri specialiști în domeniul prevenției și intervenției care acordă ajutor preturilor la solicitarea acestora, și că „nimeni nu a fost vreodată refuzat”.
Un alt obstacol în calea accesului la adăposturile de protecție civilă, ne spune funcționarul CMC, este că o bună parte din ele au fost privatizate odată cu clădirile din care fac parte, ceea ce înseamnă că adăposturile respective sunt deja gestionate de persoane juridice private. Potrivit funcționarului, acest lucru nu ar fi trebuit să se întâmple:
Referitor la aceasta, Ludmila David a menționat că IGSU tot nu a avut nimic de-a face cu privatizarea edificiilor și că nu au nicio pârghie în acest sens.
Funcționarul CMC cu care am fost în contact ne-a spus că pretorii, ca reprezentanți ai primarului în teritoriu, dețin informații cu privire la locația și starea adăposturilor civile de protecție pe teritoriul din gestiune. Ne încurajează să apelăm la preturi pentru realizarea materialului, deși ne previne că nici chiar reprezentanții preturilor nu vor avea acces la toate adăposturile, deoarece multe aparțin unor întreprinderi private.
Am sunat prima oară la Pretura Rîșcani, după ce reprezentantul CMC ne-a informat că există un adăpost de protecție în apropierea acesteia, la care funcționarii preturii au acces. Din descrierea lui, părea o opțiune foarte accesibilă, așa că am sunat cu destul de mult optimism la singurul număr afișat pe site-ul preturii.
La numărul acela ne-a răspuns destul de prompt o funcționară care ne-a ascultat cu atenție, după care ne-a spus că va trebui să discute chestiunea cu domnul pretor și va reveni la noi cu un răspuns. Am așteptat câteva zile acest răspuns care nu a mai venit, așa că am sunat din nou să reîmprospătăm întrebarea, dar replica de la celălalt capăt al firului nu s-a schimbat cu nimic față de prima dată.
Nu știm dacă întrebarea noastră a mai ajuns sau nu la domnul pretor, cert este că de la pretură spre noi nu a mai ajuns nimic. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi adăpostul de protecție din zona preturii Rîșcani, de mare ajutor în acest sens fiind descrierea contactului nostru de la CMC: „adăpostul e în stare deplorabilă, 30 de ani nu a avut nimeni grijă de el”.
Vreau să menționez din start că, din tot maratonul nostru de negocieri cu autoritățile locale , doar cele cu pretura Buiucani s-au soldat cu vizitarea efectivă a unui adăpost. Ceea ce nu înseamnă că au fost lipsite de peripeții.
Reprezentantul preturii cu care am discutat, și care a dorit să rămână sub protecția anonimatului, ne-a confirmat apoi ceea ce aflasem și de la CMC, și anume că, nu demult, în fiecare administrație locală activau specialiști ai Serviciului de Protecție Civilă, responsabili inclusivi de soarta adăposturilor:
De ce au dispărut acești specialiști din cadrul preturilor, sursa noastră nu știe a spune, căci în ochii lui, schimbarea a fost subită și nejustificată:
În ciuda incertitudinii care planează asupra adăposturilor din Buiucani, reprezentantul cu care am vorbit ne propune totuși o opțiune: „Noi avem un centru de comandă la noi la pretură la Buiucani, avem, putem să vi-l arătăm. Dar mai departe, ceea ce era cândva la fabrica Bucuria, la Tracom, la Zorile eu nu vă pot spune, pentru că eu deja nu mai știu de evidența la așa puncte”.
Desigur că acceptăm propunerea reprezentantului, care a ținut să menționeze de asemenea că: „La noi centrul de comandă, nu vreau să mă laud, dar e cel mai bun din Republică”. Aprecieri similare despre centrul de comandă Buiucani reieșeau și din câteva reportaje pe care le vizionasem acum câțiva ani, așa că singura noastră opțiune era, de fapt, și printre cele mai atractive.
Din fericire, planul nostru de a filma la centrul de comandă a fost rapid confirmată cu pretorul sectorului Buiucani la acel moment, Vadim Brînzaniuc. Din nefericire, reprezentantul preturii care a facilitat tot procesul, și pe care îl vedeam deja ca pe un deus-ex-machina al acestui material, nu a mai fost la fel de deschis și în privința acordării unui interviu despre centrul de comandă.
Ne-a precizat, în primul rând, că centrul respectiv nu are ca scop adăpostirea populației, ci doar oferă preturii condiții pentru a activa în caz de situații excepționale. În al doilea rând, reprezentantul ne-a spus că nu știe istoricul acestui centru de comandă, doar faptul că el există de prin anii '70, de când există și pretura.
Viziunea noastră despre ce urma să vedem și să filmăm la centrul de comandă începea un pic să se clatine. În același timp, era de înțeles reticența reprezentantului preturii, care s-a trezit deodată responsabil pe niște informații care nu intră în atribuțiile sale și care, din perspectiva sa, au rămas ale nimănui odată cu plecarea Serviciului de Protecție Civilă din pretură:
La aceste obstacole s-a adăugat și un anumit grad de secretizare în cazul informațiilor de așa natură, menționat de reprezentantul preturii și despre care avea să mai auzim și în timpul vizitei propriu-zise la centrul de comandă.
Nici noi, de altfel, dar ne-am liniștit verificând din nou Legea Nr. 271/1994 cu privire la protecţia civilă, care menționează în Articolul 2, alineatul (2) că „Autorităţile publice, conform competenţelor stabilite de lege, sînt obligate să asigure informarea corectă a populaţiei, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, despre gradul de protecţie a ei (...)”.
Noi considerăm că informațiile privind adăposturile de protecție civilă sunt foarte relevante pentru gradul de protecție a populației din Republica Moldova, mai ales în contextul unui război în țara vecină, care a demonstrat importanța unui sistem de adăpostire bine-pus la punct. Interpretarea noastră vizavi de acest articol al legii a fost confirmată și în discuția cu Ludmila David de la IGSU:
Dialogul cu reprezentantul preturii Buiucani despre acordarea unui interviu s-a încheiat totuși pe o notă de nădejde: ne-a promis că va ridica subiectul în cadrul ședinței cu Comisia pentru Situații Excepționale, ce urma să aibă loc în săptămâna respectivă. După această ședință, avea să ne spună concret dacă, cine și ce ne poate povesti despre centrul de comandă.
Am luat din nou legătura cu reprezentantul în ziua ședinței, ca să aflăm că, de fapt, ședința nu a mai avut loc, din motiv că „la noi aici au avut loc schimbări la nivel de conducere”. Nu ne-a spus mai multe despre schimbările respective, dar ne-am lămurit curând din mass-media: pretorul Vadim Brînzaniuc plecase din funcție din motive nedeclarate (din 11 aprilie, pagina de Facebook a fostului pretor apare menționată ca loc de muncă Primăria sectorului 4 din București).
Chiar dacă nu am reușit să stabilim un interviu despre centrul de comandă, am reușit cel puțin să confirmăm o filmare acolo, ceea ce, la etapa asta de lucru la material, părea o victorie poleită cu aur. Mai mult decât atât, aveam contactul lui Dumitru Manole, administratorului blocului în care se află centrul de comandă, care urma să ne dea acces la centru și care, speram noi, putea fi convins să ne ofere și un tur ghidat la cameră.
Speranța noastră despre filmarea unui tur ghidat s-a ofilit chiar din prima conversație la telefon cu Dumitru, când l-am sunat să ne programăm vizita:
Despre „ce s-a petrecut” nu am investigat prea mult, dar s-a dovedit că Dumitru cunoștea destul de bine detalii generale despre centrul de comandă, pe care ni le-a împărtășit în porții mici și controlate, în limitele funcției sale și ale secretizării acestei categorii de informații. Multe din informațiile pe care nu ni le-a putut dezvălui Dumitru, le-am aflat din reportaje realizate în centrul de comandă acum câțiva ani, pe când IGSU era încă responsabil de adăposturile de protecție, iar restricțiile informaționale din jurul lor păreau mai relaxate.
Am purces, așadar, spre centrul de comandă Buiucani alături de Dumitru, care ne-a ghidat înăuntru în pas alert, menit parcă să ne confirme că nu prea ar trebui să fim acolo și să scormonim asemenea informații. Pășind pragul ușii blindate, am descoperit un coridor care poate fi lesne confundat cu holul oricărei instituții publice normale, cu un covor tărcat de la un capăt la altul al coridorului, fotolii rabatabile lipite de perete, și uși de birouri pe stânga și pe dreapta, împodobite cu plăcuțe explicative.
Centrul de comandă a luat naștere odată cu pretura sectorului Buiucani în anul 1974 și a rămas, în mare parte, neschimbat de atunci. S-au făcut și reparații de-a lungul vremii, ne informează Dumitru, de pildă la grupurile sanitare, pe care nu am avut ocazia să le vedem.
Din documentarea noastră proprie asupra centrului de comandă, am aflat că are o suprafață de 250 m2 și o capacitate de 34-40 de oameni. La intrarea în centru stă aninat de perete un plan de amplasare a efectivului de conducere a sectorului Buiucani — practic, planul centrului de comandă — pe care am numărat în jur de 15 încăperi, fiecare cu scopul său aparte. Noi am avut acces să filmăm trei dintre aceste încăperi, plus ușile la încă pe atâtea.
Utilajele și echipamentele din dotarea centrului sunt cele originale, din perioada sovietică, fapt pe care Dumitru, ghidul nostru, ni-l justifică foarte simplu: „Să ne gândim noi logic: niciodată n-a fost explozie sau ceva. Dacă era, noi avea să le schimbăm”. Tot el ne spune că, pe timpul Uniunii Sovietice, echipamentele respective se făceau „se făceau cu cărbune, calitativ”, ceea ce ne dă de înțeles că ar fi și trainice.
Prima încăpere pe care o vizităm este „Camera de filtrare-ventilare”, unde, așa cum ne anunță denumirea, este filtrat aerul de afară în cazul unei contaminări. Vedem mai multe butoaie metalice suprapuse, care sunt de fapt filtrele în sine, conectate la un sistem alambicat de țevi prin care vine aerul de afară. Aflăm de la călăuza noastră că instalația de filtrate este tot de prin anii '70, ca și centrul în sine, și că un filtru își face treaba vreo 4-6 zile înainte să trebuiască schimbat.
Foto: capturi de ecran video filmat în centrul de comandă Buiucani
Filtrele se activează printr-un mecanism fixat în perete, care aduce un pic a un set de telefoane cu fir din acelea vechi, însă observăm că filtrele sunt dotate și cu un mecanism pentru activare manuală, în cazul lipsei de energie electrică. Mai precis, este vorba de o manetă care se rotește pe rând de fiecare persoană care vrea să respire aerul curat. De asemenea, în cameră mai este și o ladă plină cu măști anti-gaz în stil vechi, dar perfect funcționale, ne asigură Dumitru.
Foto: capturi de ecran video filmat în centrul de comandă Buiucani
Turul nostru continuă cu vizitarea depozitului, acolo unde se stochează alimentele și apa potabilă pentru persoanele adăpostite. Rafturile sunt goale la moment, ceea ce nu ne surprinde prea mult, dat fiind că țara nu se află în situație de pericol iminent, deși ghidul ne spune că „alimentele se pun mai înainte în depozit”. Cât de „mai înainte” nu e clar, dar putem spune cel puțin că rafturile par încăpătoare.
Lângă rafturi vedem două cazane mari destinate apei de băut, fiecare cu o capacitate de 4 tone. Dumitru ne precizează că sunt cazane din inox, care țin multă vreme. Din informarea noastră premergătoare filmării, știm că sunt umplute cu apă în momentul în care oamenii coboară în subsol la adăpost, deci nu e vorba de o acțiune profilactică, la fel ca în cazul alimentelor. Între cazane și rafturi stă cuminte o pungă de plastic cu bidoane mari și goale de apă, ca un memento al vremurilor simple și pașnice în care ne aflăm.
Părăsim depozitul și ne perindăm cu jind pe lângă trei uși închise, ale căror praguri nu ni se dă voie să le pășim: cea a nodurilor de telecomunicații, biroul de unde și-ar desfășura activitatea pretorul în cazul unei catastrofe, și punctul de dirijare. Ne amintim spusele reprezentantului de la pretură, despre serviciile care „deja au acolo încăperi” și deci, ne vor fi inaccesibile. Înainte să apucăm a ne întreba călăuza despre asta, la turul nostru se alătură ad-hoc însuși pretorul sectorului Buiucani la acel moment, Vadim Brînzaniuc.
Prima intervenție a acestuia, după ce i-am explicat cine suntem și ce facem acolo, a fost să confirme că, într-adevăr, nu vom putea intra în multe din încăperile centrului: „Cele care sunt închise, rămân închise. Care-s deschise, acolo aveți acces și dumneavoastră”. Nu rezistăm și să îl întrebăm totuși de ce unele săli sunt deschise, pe când altele nu, iar răspunsul vine instant:
Mă întreb, totuși, dacă protecția „civilă” nu ar trebui să fie anume despre civili, adică acești „fiecare” la care se referă pretorul. Cum pot civilii să fie protejați fără măcar să-și cunoască opțiunile?
Foto: capturi de ecran video filmat în centrul de comandă Buiucani
Pretorul ține să ne împărtășească, în schimb, că centrul de comandă „e în stare bună, e reparat, tot lucrează” și că e acum în responsabilitatea autorităților publice locale, după ce în 2017 a fost desființat departamentul de protecție civilă,. Cu un oarecare entuziasm, ne arată și una din cele două uși blindate ale centrului comandă, care nu mai permit intrarea nimănui odată ce au fost închise.
Întrebat cine ar fi direct responsabil de închiderea și deschiderea ușilor în cazul unei catastrofe, ne răspunde oarecum vag: „La nivel de sector, pretorul este președintele Comisiei de Situații Excepționale”.
Foto: capturi de ecran video filmat în centrul de comandă Buiucani
Toată vizita pretorului a durat în total cel mult 5 minute și s-a petrecut atât de brusc și neașteptat, încât la urmă ne întrebam a fost eveniment real sau ceva miraj. Senzația aceasta s-a intensificat odată cu informația pe care ne-a împărtășit-o pretorul în drum spre ieșire:
Se referea la fosta uzină „ALFA”, situată pe adresa bd. Alba-Iulia 75. Cândva un gigant al industriei, care ajunsese să producă și să comercializeze sute de mii de televizoare pe teritoriul întregii Uniunii Sovietice, uzina „ALFA” a fost lichidată în 2005. Cea mai mare parte din fosta platformă industrială este acum ocupată de magazine, restaurante și oficii ale unor mari companii.
Legendele despre faimoasa uzină circulă de multă vreme, cum ar fi că într-una una dintre secțiile de pe teritoriul uzinei se derula o producție strict secretă de componente pentru tehnica telefonică militară. O altă legendă spune că, în timpul războiului de pe Nistru, dar și în perioada ce a urmat, în buncărele fabricii era păstrat armament precum mine, grenade și mitraliere. Cu așa folclor în jurul uzinei „ALFA”, nu e greu de crezut nici informația pe care ne-a lăsat-o cadou pretorul la plecare.
Foto: Madein.md și Wikimapia
Revenind la oile noastre, după scurta vizită din partea pretorului, am purces mai departe prin centrul de comandă spre sala denumită „Grupul protecție radiativă și chimică”. Știam deja de existența unei astfel de săli și că este dintre cele mai importante, deoarece aici ar fi localizată echipa de specialiști în protecția contra radiației, în cazul unui accident chimic sau nuclear. Dumitru, ghidul nostru, ne spulberă orice iluzie despre ce vom vedea acolo înainte să intrăm: „La camera radioactivă ce să filmați, scaune și mese?”.
Am filmat într-adevăr niște scaune și mese care par depozitate aici, și pe care Dumitru le-a dat la o parte ca să putem posterele sovietice cu instrucțiuni de pe pereți. Pe ele sunt înfățișate elemente din dotările anterioare ale acestei camere, enumerate și de Dumitru: dozimetre, aparate de măsurare, costume de protecție speciale. Ne-a povestit cu multă expertiză despre fiecare aparat în parte, ce face, cum se folosește, și că în ziua de azi, aparatele respective sunt „toate electronice, cu mult mai avansate și precise”.
Am continuat să ne minunăm de galeria vastă de postere informative care decorează pereții, toate colorate și foarte detaliate, care păreau să acoperite toate variantele de catastrofă, de la explozii nucleare la epidemii. De după un dulap, Dumitru mai scoate un poster mare și înrămat, care prezintă cele mai comune situații de risc și informații esențiale în cazul fiecăreia, având titlul Это должен знать каждый — „Fiecare trebuie să cunoască asta” (ne răsună aici în gând cuvintele pretorului, despre cum nu fiecare trebuie să cunoască obiectivele de protecție civilă).
Foto: capturi de ecran video filmat în centrul de comandă Buiucani
Înainte să părăsim sala aceasta, ochiul și lentila camerei ne-au alunecat de pe un poster spre podea, unde, printre bucățele de moloz, ședeau ticsite niște mape cu documente și o foaie care făcea referire la o secție de votare. Dumitru ne explică faptul că sunt niște documente cu caracter personal, pregătite pentru a fi distruse, nu înainte de a menționa că nu trebuie filmate.
Cu asta a luat final și turul nostru prin centrul de comandă al sectorului Buiucani, pe care am încercat să vi-l redăm cât de cât prin cele trei minute de video. Când am părăsit centrul, ghidul nostru Dumitru ne-a reiterat de ce e necesar să fie păstrat secretul în jurul unor astfel de edificii:
Totuși, Dumitru este de acord că și civilii au dreptul să știe unde să se ducă să se adăpostească în caz de atac. Îl întrebăm ce părere are de răspunsul pe care l-am primit din partea IGSU, conform căruia etajele de subsol ale blocurilor de locuit sunt opțiuni viabile în astfel de situații:
Din toate secretele și misterele cu care am plecat din centrul de comandă Buiucani, doar unul nu-mi dă pace până azi: cum o fi ajuns graffiti-ul acela fosforescent în camera de ventilare?
© ECOPRESA. All rights reserved *** Preluarea textelor care aparțin www.ecopresa.md poate fi făcută doar cu indicarea sursei și link activ către subiectul preluat.